vineri, 8 noiembrie 2013

Sunt bine, doar un pic suparata ...



Sunt bine, doar un pic suparata. Dar imi trece. Sper. Cateodata e chiar neplacut, dar se intampla, inevitabil. Dar trece, asa cum a mai trecut si inainte. Ma ridic, ma scutur de cenusa si redescopar samanta increderii. Increderii in mine, in viata, in asteptari. Nu, nu regret timpul, caci nu a fost pierdut, nu nu regret nici momentele, caci nu au fost irosite. Regret doar usa, care s-a deschis prea mult, ochiul curios si iscodior, ce a prins cunoastere, ce a descoperit secrete adanc ascunse, dureri camuflate si alte intimitati. Regret deschiderea, asta regret de fiecare data. Toti vor sa vada, toti vor sa priveasca, sa iscodeasca dupa prag, sa se bucure, sa se mire, sa rada sau sa se intristee, sa simta si ei iluzia simtirii, pe care nu o vor simti niciodata, caci nu au curajul sa simta. Niste lasi, toti ochii vor sa priveasca, sa guste artificial din placerea spectacolului, dar cand vine scadenta, niciunul nu vrea sa plateasca pretul.
Sunt bine, doar un pic suparata. Imi trece, dar inca nu m-am obisnuit pe deplin. Doare ca de fiecare data, mai putin intens cu trecerea timpului, dar doare. Probabil asta insemna sa traiesti, aceasta simtire cateodata inaltatoare, alte ori apasatoare. Probabil asta insemna sa iubesti, viata asa cum este ea, cu minutele ce iti dau aripi si cu ceasurile ce ti-le sfasie.
Sunt bine, doar un pic suparata ...

duminică, 3 noiembrie 2013

Biciurile motivationale - aceste "binevenite" dureri

De ce nu putem construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros? Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile, statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge, nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum, oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii. Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata. 
Cateodata ma uit cu tristete in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost „binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.

As spune si cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce, caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber, stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini, obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de viata, pe de-a intregul.