Romani in Polonia

Ma intreaba cineva daca ma simt roman in Polonia? Ma uit la ea cu ochii mari deschisi si ii raspund „nu stiu”.
Se uita si ea la mine si imi zambeste „te inteleg draga”.
Daca ar fi fost poloneza s-ar fi asteptat sa zic „Nu”; daca ar fi fost romanca s-ar fi asteptat sa zic „Da”.
„E absurda definitia asta” ii raspund, si o intreb daca ea se simte englezoaica in Polonia.
„No any more. I’ve lived here for too long”

Sala Samobójców - Incaperea sinucigasilor

Ce se ascunde in „Incaperea sinucigasilor”? In afara de multe nominalizari, o poveste cat se poate de reala. O poveste care i s-ar putea intampla oricarui adolescent si oricarui parinte.
Suntem oare pregatiti pentru ea?
Filmul constituie o alternare de scene din viata reala, cu fantezia de desen animat din mintea adolescentului, pentru care existenta nu mai are sens, iar trairile sunt transmise exclusiv online.
Parintii absenti (un fenoment tot mai prezent in viata cotidiana), doctorii cu diplome dominati de indiferenta si viata online, reformeaza relatiile din interiorul familiei, modeland inestetic legaturile dintre copil si parinte.
De oricare parte a baricadei v-ati afla, filmul va va da mult de gandit, caci inevitabil copii de azi vor fi parintii de maine, cand viata online v-a capata o forma si mai intima.

Exemple de solidaritate

Sambata, ma uit intamplataor pe PRO TV International. Ca niciodata (caci aproape de fiecare data sunt povestiri prostesti cu manelisti si pitipoance, ce se filmeaza prin magazine, ca sa arate lumii ca ei isi permit genti falsi si parfumuri made in China) prind segvente din emisiunea Romania te iubesc. Imi raman in minte imaginile cu batrani amarati, scufundati cu tot cu casa in zapada, in timp ce reporterul trage de smecherii cu telefoane mobile fitoase de la carciuma din sat.

-Haide-ti, sa dati o mana de ajutor.

- Lasa-i, ca astia au ajutor, social, au pensii.

Nu s-ar misca „barbatii” satului de pe scaun nici daca i-ar ridica cu macaraua.

Duminica, se ciocnesc, in apropierea unui sat doua trenuri in Polonia. Satenii sar sa le ajute pe victime.

Luni, aud la radio un satean. Povesteste cum a luat un topor si a fugit repede in directia accidentului. A spart cateva geamuri si alaturi de alti sateni au inceput sa scoata victimele. Zice el, ca nu conteaza distrugerile (adica geamurile sparte ale vagoanelor derapate), important e ca s-a reusit salvarea unor victime.

- Va simtiti un erou? Il intreaba reporterul.

- Nu, zice el. Nici eu si nici ceilalti nu ne simtim eroi. Asa ar fi procedat oricare ar fi fost in locul nostru. Asa e omenesc. Si tot asa, speram ca, in cazul in care vom fi noi victime, ne vor veni altii in ajutor.

Joia unsa

Cati gogosi ati mancat azi?
Azi polonezii s-au intrecut la mancat de gogosi, cu ocazia Joii Unse (Joia Grasa - daca am traduce din engleza Fat Thusday, dar Unsa daca traducem din poloneza, Tłusty Czwartek).
Joia Unsa este ultima joi dinaintea Postului Mare.
Daca ar fi sa ne luam dupa statistici un polonez mananca in Joia Unsa in medie 2,5 gogosi. Eu am inhalit 3 :)

Revistele de alta data si revistele de acum

Pe rafturile bibliotecii parintilor mei se gasesc cateva reviste pe al caror prima pagina scrie Almanah. Sunt groase, au colile invechite de ani si ingalbenite de soare, dar in paginile lor, tiparite cu litere negre, se ascund informatii pretioase. Nu au culori. Sunt alb-negru, ca un film bun, caruia trecerea timpului ii da si mai multa valoare.
Nu aduc nici a Vogue – ce m-a uimit prin grosimea reclamelor indesate cu lopata in primele 36 de pagini, in timp ce jumate din textul articolelor era inghesuit cu litere marunte in ultimele 10 pagini – si nici a People – o revista cu poze a unor oameni si cu texte cat un graunte de porumb, citata obsedant in jurnalele de stiri.
Nu aduc nici a Tabu – plina de greseli gramaticale si de exrimare – si nici a Cosmopolitan cu sfaturi ieftine traduse pe jumatate de pe net.
Revistele de alta data nu aveau reclame, nici fotografii sclipitoare si nici vedete pe coperta. Revistele de alta data aveau texte, cu introducere, cuprins si incheiere, texte ce contineau sfaturi inteligente, practice si bine documentate. Erau scrise, si probabil corectate, de oameni cu bun simt, ce s-ar fi rusinat sa trimita spre publicare aberatii nesanatoase sau abureli gogonate, doar pentru a umple niste pagini. Revistele de alta data nu citau „experti americani” angajati de diverse companii pentru a da sfaturi cumparatorilor si a le creste vanzarile.

Revistele contemporante sunt din pacate una dintre cele mai proaste si eronate surse de informatie. Pe langa greselile de exprimare sacaitoare, pe care le gasesc de fiecare data in Tabu si Unica, cel mai mult ma irita articolele traduse, mai ales de pe piata americana, si prezentate ca „adevar absolut”. Cand un astfel de articol contine pe langa greselile de traducere si niste aberatii „comerciale” cu iz de reclama ieftina, isi sare efectiv capacul si revista ajunge la gunoi. Si dupa ce arunc vreo trei, regret ca am cerut iar sa mi-se aduca reviste din Romania, in speranta ca o sa-mi mai delectez si eu ochii cu limba materna.

Róża - Trandafir

Róża (se citeste Ruja) – un film trist, un film romantic, un film trist.
Róża este un film trist al vietiilor zbuciumate de dupa razboi a oamenilor din Mazury – o regiune cu o populatie vorbitoare de limba germana aflata in nord-estul Poloniei. Discriminati de polonezi si abuzati de armata rusa, ei sunt in cele din urma alungati de la casele lor, pentru a le lua locul vorbitorii de limba poloneza veniti din regiunile ocupate de rusi.
Róża e un film romantic, o poveste de dragoste dintre un fost soldat, ce isi cauta un rost dupa incetarea ostilitatilor, intr-o Polonie proaspat creata si ocupata de armata rusa, si o vaduva de razboi controversata, ce si-a pierdut sotul si speranta in iubire.
Róża este un film trist despre o femeie. O femeie fara barbat, neajutorata, judecata, jignita, violata si abuzata de forta imprejurarilor si de oameni. O mama nefericita, ce duce greul si spera sa-si crute fiica de la o soarta asemanatoare cu a ei, ascunzand-o in podul casei. O femeie singura, cu o gospodarie mare, undeva in inima campului, nevoita sa indure si sa accepte violul si bataia, indiferenta, rusinea si rautatea semenilor.
Róża este un film caracteristic stilului polonez al anilor 2000, in care violul, bataia sau crima prin radacini reale, lasa urme fizice si morale adanci asupra personajelor, determina actiuni si curma destine. Róża este un film viu, cu scene filmate natural, un film ce pare bazat pe intamplari adevarate, care prezinta neputinte concrete si are un deznodamant real.
Róża este un film polonez ce merita vazut.

Protestele din Bucuresti si ce sa inteleaga strainii

M-au sunat aseara niste prieteni polonezi. Citisera despre protestele din Bucuresti si ma
intrebau daca totul e ok in Romania si daca familia mea e in siguranta. Le-am spus sa nu se ingrijoreze, totul e bine si mare lucru nu se intampla.
Si atunci, ce e cu protestele, au zis ei?
Am incercat sa le prezint pe scurt situatia cu oamenii nemultumiti de clasa politica, criza ce a accentuat problemele, scanteia Arafat si aroganta unui presedinte, opozitia instigatoare,
huliganii ce au patruns in multime, in fine tot tacamul. S-au pierdut la primele cuvinte. I-am simtit tulburati si i-am asigurat ca totul e bine, fara sa mai continui. Ca sa inteleaga ar fi trebui sa le explic in primul rand realitatea ilogica a Romaniei, absurditatea unor stari de fapt, indiferenta majoritatii, mentalitatea hoata si pagubasa promovata insistent, precum si lipsa valorilor
morale. Ar mai fi trebui sa spun ca de la revolutie incoace Romania a avut trei presedinti, fiecare tratat dupa cum i-se cuvine, unul cu oua clocite, altul cu o calimara de cerneala si al treilea ... vom vedea.

Ei ar fi inteles greu, sau poate nu ar fi inteles deloc, desi cand au fost in Romania s-au confruntat cu situatii ciudate (lipsa restului la cumparaturi, bomboane in loc de bani, chelneri plictisiti sau pret „preferential umflat” pentru straini). Au cunoscut insa si romani, care i-au gazduit frumos, au fost corecti, primitori si darnici.
Polonezii care ii cunosc pe romani ii vad similari cu ei si nu inteleg de ce societatea romaneasca
e atat de diferita de cea poloneza. Nu inteleg de ce in Romania totul e pe pile, ca pana si la privat te angajezi pe relatii si nu pe competenta, ca legile sunt absurde, ca cetatenii s-au obisnuit sa le incalce, ca unii sunt mai favorizati decat altii, ca banul domina si nu valorile intelectuale, morale ori culturale.