Cand o relatie nu merge?

Cand unul merge la biserica, iar celalalt se cere dus la biserica.

Despre iubire

Toti vrem dragoste, si iubire si acceptare, si intelegere si exclusivitate. Vrem sa ne simtim unici in bratele ce ne cuprind si sa credem ca dragostea tine pana la moarte sau dincolo de ea. Toti vrem sa iubim sau macar sa fim iubiti, etern, efemer si cu putere, intr-un univers in care „iubirea e totul” and „totul e iubire”. Doar ca, uitam ca suntem muritori, cu un timp limitate intr-o lume ce are inceputuri si sfarsituri. Nimic nu e etern, dar totusi noi ne incapatanam sa credem ca dragostea noastra e mai presus de a altora, e mai reala decat realitatea si mai durabila ca timpul. Si totusi, timpul se misca, realitatea e o opinie privita dintr-un unghi mai mult sau mai putin favorabil, iar dragostea noastra nu e cu nimic mai speciala decat a celor de langa noi, pe care ii privim azi cu indiferenta si de care, maine poate ne indragostim.

Exlusivitate e un cuvant privilegiat pe care nu stim sa il folosim cu se cuvine, un cuvand pe care il scoatem la inaintare mult prea usor, ca mai apoi sa il retragem cu lasitate. Exclusivitate cerem si atunci cand nu avem nevoie, pretindem si cand nu oferim, impunem chiar daca nu ne sta in putere.

Intelegere, inseamna de fapt acceptare. Am vrea sa fim independenti intr-o lume sufocant de dependenta, in care vina si freamatul interior ne dojeneste de fiecare data cand calcam limitele nevazute ale unei ordini sociale specifice timpului nostru. Si totusi, am vrea sa ne rupem de constrangerile sufocante, fara ca constiinta construita pe o fundatie mult prea rigida, sa ne mai infinga indoieli si regrete in minte. Si atunci strigam acceptare, mascand-o sub blandul condei al cuvantului intelegere.

Iubirea e in sine o fata Morgana a sufletelor noastre, ratacite pentru o vreme pe acest taram. Iubirea e un tel in sine, neconcretizat si amagitor, pe care toti speram sa il dobandim etern, dar cu tristete va spun, ca il gustam doar temporar. Afectiunea o impartasim poate pe viata, dar iubirea aceea pe care toti o visam, toti o dorim, doar infim de putin dintre noi o primim.

Iubirea e un moment in timp si spatiu, o clipa si atat. Am deschis ochii, ea a trecut, si noi am ramas aici cu deciziile luate, cu viata urmandu-si un nou curs, langa un om pentru care, poate mai ieri ne dadeam bucurosi viata, iar azi nu avem chef sa-si spalam sosetele murdare.

Sunday meal

Is the moment when people gather around the table, eat and smile, small taking about unimportant casualties or discussing the hardest moment of their current, temporary life. I hated Sunday meals, because of the chicken soup, because of the empty plates expected after you fill in yourself with food, a lot of food, too much food, because I never prepare them and they were always ready when I was not. And because they always finish up with cake, what a horror! Sunday meals were the weekly burden that I was always fed up with, and which probably other kids would dream about.

I started to appreciate Sunday meals when I did not have them anymore. The Sundays were free, unrestrictive, but lonely without a ritual. I could not put my finger on what was missing from my Sundays, until I have once been invite to an after-Sunday meal to my then boyfriend house. I saw the chicken soup, the second dish with potatoes and I realized that that was it. The Sunday meal was actually missing from my ritual. I went a few more times to after-Sunday meal to eat in my then boyfriend house, but I never enjoyed with him the Sunday meals rituals.

I settle down in the mean time at my own place, I cook from time to time, but I still did not fully implement the Sunday meal ritual. Sometimes I am busy, other times I forget, not always I feel like, but there are also the days when I cook something great, I accompany it with a glass of wine and I just enjoy it. Maybe I would like to have the Sunday lunch-dinner regularly shared with the people I currently share my life, but I still do not bake the cake.

  

Singuratatea

Singuratatea in doi, cateodata in trei, alteori chiar in patru, doare cel mai mult.

Singuratatea tacuta, cu secrete, fapte si lucruri nespuse inteapa, plesneste si utura sufletul fragil si fara de aparare. Singuratatea se ascunde in rochii colorate, in bijuterii scumpe, in zambete largi si ochi sclipitori, singuratatea se ascunde de durere in ungherele mici ale sufletului, in rataciri, in vise si iluzii. Singuratatea se simte in apeluri repetate, in imaginatie, si salturi imaginare in gol. Singuratatea se vrea ameliorata de succese, de iluziile civilizatiei in care nu iti gasesti niciodata locul. Singuratatea se trateaza prin munca pana la epuizare, prin teluri mereu neatinse si provocari permanent reinoite. Singuratatea se transpune in victorii glorioase fara gust, impliniri marete fara de fala si intr-o modestie bolnavicioasa, caci oricat ai realiza si ai face, nimic nu-ti alinta golul. Singuratatea e un gol care nu se mai umple, orice ai baga in el, bani, fala, pana si iubire. Anii trec si golul e tot mai mare, iar drumul de intoarcere nu mai poti sa-l iei, caci te-ai prea instrainat. Singuratatea o spui, dar e neinteleasa, imposibil de transpus in cuvinte, uneori greu de vazut, alte ori prea evidenta.

Singuratatea pentru unii e o normalitate, iar pentru altii o mare tragedie. Singuratatea e poate pentru toti, dar fiecare o simte doar pe a lui.

Despre schimbari

Cateodata trebuie sa facem schimbari, si niciodata schimbarile nu sunt frumoase. Sunt urate, presupun multa durere, un abandon, o usa inchisa, o investitei neconcretizata. Schimbarea e o pierdere, trebuie sa pierzi mai intai ceva, ca sa poti mai apoi castiga altceva, pentru ca nu ai loc sa le incapi pe toate.

Schimbarile dor, sau pe mine ma dor, unele mai tare, altele mai putin. Da, as putea spune ca durerea e invers proportionala cu dorinta de schimbare, si daca ma gandesc bine, ecuatia asta mi s-a adeverit de cateva ori.

De durere nu am scapat, caci nu exista cale de mijloc, ea a fost acolo, m-a cuprins, insa m-a parasit repede, cand am constinetizat ca asta imi doresc si vreau sa treiesc la maxim alegerea facuta.

Sunt schimbari pe care nu vrem sa le facem, stim ca sunt importante, stim ca sunt necesare, dar tragem cu dintii de ele, sperand ca furtuna o sa treaca, si cumva lucrurile se vor schimba de la sine. Dar nu! nu se vor schimba de la sine niciodata, asa cum am dori noi sa le schimbam. Se vor schima de la sine, poate in directia dorita de noi, insa efectul nu v-a fi nicodata acelasi.

Cateodata traim cu schimbarea in gand zile, poate ca ani, vream sa o facem dar nu ne simtim pregatiti. Poate ca nu suntem, poate ca niciodata nu vom fi. Sunt lucruri pentru care nu vom fi niciodata pregatiti. Sunt lucruri care intotdeauna vor durea. Sunt lucruri, sunt oameni, sunt momente, toate sunt trecatoare, consumante in momentul acesta, o secunda mai tarziu amintiri. Nu, nu exista bis in viata. Exista doar noi provocari.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Sunt bine, doar un pic suparata. Dar imi trece. Sper. Cateodata e chiar neplacut, dar se intampla, inevitabil. Dar trece, asa cum a mai trecut si inainte. Ma ridic, ma scutur de cenusa si redescopar samanta increderii. Increderii in mine, in viata, in asteptari. Nu, nu regret timpul, caci nu a fost pierdut, nu nu regret nici momentele, caci nu au fost irosite. Regret doar usa, care s-a deschis prea mult, ochiul curios si iscodior, ce a prins cunoastere, ce a descoperit secrete adanc ascunse, dureri camuflate si alte intimitati. Regret deschiderea, asta regret de fiecare data. Toti vor sa vada, toti vor sa priveasca, sa iscodeasca dupa prag, sa se bucure, sa se mire, sa rada sau sa se intristee, sa simta si ei iluzia simtirii, pe care nu o vor simti niciodata, caci nu au curajul sa simta. Niste lasi, toti ochii vor sa priveasca, sa guste artificial din placerea spectacolului, dar cand vine scadenta, niciunul nu vrea sa plateasca pretul.

Sunt bine, doar un pic suparata. Imi trece, dar inca nu m-am obisnuit pe deplin. Doare ca de fiecare data, mai putin intens cu trecerea timpului, dar doare. Probabil asta insemna sa traiesti, aceasta simtire cateodata inaltatoare, alte ori apasatoare. Probabil asta insemna sa iubesti, viata asa cum este ea, cu minutele ce iti dau aripi si cu ceasurile ce ti-le sfasie.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Echilibru

Imi caut echilibrul, intr-o lume neechilibrata. Cu cat il caut mai mult cu atat nu il gasesc.

„Mai linisteste-te, imi spune el, ca iti trece toata viata” ... si in vorbele lui gasesc cu durere un adevar. De cand ma stiu alerg. Sunt un cal de cursa lunga, ce a intrat in galop si galopeaza fara mila, printre pietre, printre flori, pe nisip sau pe iarba, sunt un cal salbatic ce alerga, fara oprire, fara respir. Nu ma bucur de clipe, desi as vrea sa o pot face, nu stiu sa pretuiesc momentele prezente, ma uit tot timpul spre viitor sperand ca de acolo v-a izvori prezentul meu, nu stau o secunda, caci mi-e frica sa nu ma prinda plictiseala, alerg, alerg, spre acel prezent pe care mi-l imaginez perfect si care nu mai vine.

As vrea sa ma pot opri din fuga nebuna, sa ma bucur o clipa de mine, de cei de langa mine, de natura, de clipele care au fost, de clipa pe care o traiesc, fara sa ma obosesc gandindu-ma la maine.

M-am intersectat azi cu un necunoscut. Statea langa mine pe scaun si am inceput sa vorbim. M-a intrebat una alta, despre viata, de unde sunt, unde stau, pe unde am fost, ce am facut, ce fac, din astea simple. I-am raspuns sincer si direct. A ramas impresionat de mine. Am ramas si eu impresionata de impresia lui. Se mira ca am trait in trei tari, ca vorbesc cateva limbi si ca am calatorit asa prin lume. M-am gandit o clipa ca poate sunt realizari, sunt realizari pe care eu nu le vad, pentru ca m-am obisnuit cu ele, sunt realizari si provocari pe care eu nu le simt, pentru ca le-am repetat de atatea ori, ca mi-se par necesitati sau mai bine zis obligatiuni din partea mea, standarde la care trebuie sa ma ridic, fara discutie sau gand de esec.

Mi-am dat seama ieri ca am ajuns la un nivel de gandire si asteptare din partea mea foarte ridicat, foarte sofisticat si dur. Asteptarile sunt atat de ridicate ca orice greseala cat de mica e penalizata, orice scapare e vazuta, standardul e prea sus ridicat. Standardul a trecut de sentimente si simtiri, a trecut de succese si impliniri, stndardul a trecut realizarile la normalitati si micile esecuri la tragedii. Cerintele sunt ridicate si ma hranesc cu cerinte, drogandu-ma cu opiul succesului, ce cere imediat un alt succes si mai mare, caci gustul odata prins si repetat, nu mai are savoare.

Si uite asa galopez, punandu-mi fiecare realiare pe lista normalitatilor si cautand provocari tot mai mari si tot mai grele pentru a-mi satisface ... ce? A-mi satisface ce? Nu stiu. Nu stiu de ce simt pierduta clipa pe care o rezerv pentru a admira natura, pentru a-mi relaxa fata, pentru a ma odihni. De ce oare galopez? De ce nu pot merge la pas?

Esti tu.

Esti ca un drog, pe care trebuie sa il iau zilnic, altfel simt ca mi-se duce ziua fara de sens. Esti ca aerul, necesar si invigorator, ce se respira dupa o lunga sedere sub apa. Esti ca soarele, intr-o lunga zi de iarna, aduci voie buna in suflet si simtiri. Esti tu.

toate si nimic

Cand totul merge, cat de cat intr-o directie, cateodata vine cate un uragan si iti arunca in fata o doza de realitate, nu de alta, dar sa nu uiti ca exista si esecul. Si atunci nu te intrebi: pentru ce am investit oare atata munca, atat chin, atata zbatere si noptile nedormite si munca si stresul si toate?

Si toate trec si iar revin toate, nimic nu mai e la fel si parca nu se deosebesc cu nimic intre ele, zilele, noptime si ceasurile, toate.

Unghiile

Despre oameni vorbesc mainile. Cateodata vorbesc tare, spunand raspicat istoria unui om, careia usor ii citesti cursul in degetele batatorite, palmele aspre si unghiile slefuite de povara muncii. Alteori mainile sunt delicate, uscate sau umede, moi sau reci, simple sau complicat brazdate de linii si curbe ciudate.

Eu ma uit de obicei la degete, la forma unghiilor ce imi spun tacute, lucruri nespuse despre caracterul acelui om. Nu as putea sa citesc o persoana anume, insa tipul unui om e usor de depistat prin forma lata sau ingusta a unghiilor, prin culoarea lor, prin modul in care se curbeaza atunci cand cresc. Unghiile nu mint, mai ales in cazul femeilor, chiar daca sunt prost sau bine ingrijite, date cu creme sau frumos colorate. Unghiile nu spun daca oamenii sunt rai sau buni, daca sunt tristi sau veseli, daca mint sau spun adevarul, ci mai degraba ii ghideaza pe cei care le cunosc sensul, in arta interactiunii cu purtatorul, in asteptarile pe care poti sa le ai de la acea persoana si la modul in care aceea persoana interactioneaza cu cei din jurul ei.

As vrea, dar nu pot

As vrea sa iti pot vorbi, dar imi ingheata cuvintele pe limba la monologurile tale si atunci inchid ochii. Ti-se pare ca te privesc? E doar o parere, caci eu de mult vad prin tine florile din ghiveci carora trebuie sa le pun apa, portocalele care incep sa se strice in cos, si pe care trebuie sa le mananc, pata de pe sertar ce trebuie curatata si mancarea ce trebuie pusa in frigider. Daca nu ar fi intrebarile tale, ce astepta nerabdatoare raspunsurile mele, m-as ridica de pe scan, as pune apa intr-un pahar si as uda florile. Apoi, as aranja frumos mancarea pe rafturile frigiderului, as sterge pata de pe sertar si mi-as desface o portocala, pe care as manca-o in liniste.

Dar tu ai nevoie de raspunsuri, de cuvinte si gesturi care sa aprobe ce spui tu. Doar ca eu nu sunt aprobatoare din fire, nu sunt de acord doar de amorul artei si atunci imi spun parerea mea, contrara, diferita, altfel.

Si iar florile raman neudate si portocalele se strica in cos, pata ramane nestearsa, iar la final dupa mult prea multe cuvinte poate ca mancarea v-a ajunge in frigider.

Mi-e dor

Mi-e dor sa vorbesc liber, sa fiu deschisa, sa fiu directa. Mi-e dor sa spun lucrurile pe care le vad si le gandesc. Mi-e dor sa ma exprim, fara a fi obligata sa imi cantaresc cuvintele, fara a trebui sa le pun in balanta, sa le masor si sa le analizez. Mi-e dor sa fiu directa, sa spun ce cred, sa-mi sustin sincer si crud ideile, parerile si credintele, fara a fi nevoita sa le invalui intr-un invelis de indulciri, care i-ar face pe plac fiecaruia si a carei valoare ar fi nula.

Incatusata in lista de programari, intalniri, telefoane si trai, simt ca viata se scurge fara nici o amintire, lasand in urma un vid, a carui amintire se pierde undeva printre ridurile mele.

Nu stiu clipa in care s-a inchis usa, acestei minunate colivii de aur, nici momentul exact cand am pasit in ea. Poate din vointa, poate inpinsa de altii de la spate, poate dintr-o intamplare, am intrat. Am intrat si acum nu mai pot iesi. E confortabil aici, atat de confortabil incat pretul platit pentru aceasta cazare de lux pare o nimica toata. Pare, dar nu e.

La multi ani 2012!

Povesti din viitor. Parul.

Cand eram mica, imi amintesc ca mama avea un par auriu. Stralucea in lumina soarelui, iar firele erau delicate, moi si rare.
Se rupea usor si de fiecare data cand trageam de el, ea spunea: „Au”.
Probabil o durea sau era tristetea si teama ca-l v-a pierde.
La inceput se supara, mai apoi, iertandu-ma imi spunea ca nu o durea chiar atat de tare.

Eu m-am nascut fara sau cu par multicolor, cum e la moda sa ii spunem acum. O peruca artificiala, ar zice bunica. O modalitate de a fii mereu nou, conform reclamei de la televizor.
Mi-am primit prima periuca la 5 ani. Pana atunci mama ne tinuse fara.
Intr-o zi Ada, sora mea, a venit plangand ca doar ea nu are par din intreaga clasa. Cand s-a intors cu mama de la cumparaturi avea unul lung, rosiatic aprins.
Am atins-o incet, cu grija si curiozitate. Usor am tras de el. Nu a simtit nimic. Am tras mai tare si dintr-o data o gramada de par sa rasturnat in bratele mele.
Mama mi-a luat-o din mana si mi-a zis blanda:
„Maine iti cumparam si tie, dar asta e a Adei. E parul ei.”

In adolescenta il schimbam zilnic. O noua forma, o noua culoare, noi incercari fara de succes in a gasi ceea ce mi-se potriveste.
La sfarsitul liceului, parca imi gasisem partenerul. Un par lung, castaniu inchis, cu un breton scurt si cateva fire aurii. Nici blonda, nici bruneta, dar mult mai potrivita decat rozul intensiv al Adei.

Facultatea a fost un adevarat tur de forta. Printre sesiuni si cluburi, am avut putin timp sa ma gandesc la par. O vreme traiam chiar fara. Ma alaturasem unui grup de colegi cu vederi mai naturale despre tot ceea ce ne inconjoara.
Mama era trista, zicand ca imi pierd feminitatea. Tata indiferent. Niciodata nu avuse par, nici macar artificial.

Cand l-am vazut pe el, am inceput sa ma simt goala. Eram cumva dezbracata si toata lumea se holba la mine. Avea ochii naturali albastrii. Un par scurt, castaniu inchis sau cateodata blond, putin mai lung si carlontat. Eu preferam castaniul, dar el zicea ca blondul e mai comod si se asorta mai usor cu ochii albastrii.
Am reinceput sa port par. La inceput, un negru scurt si carlontat. Treptat mi-am schimbat culoarea in albastru, portocaliu si blond.
Nici una nu parea sa mi-se potrivesca. Undeva pe la mijlocul relatie noastre mi-am regasit, intr-o cutie veche de carton, parul castaniu din timpul liceului.
Cand i l-am aratat a ramas mirat. Mi-a marturisit socat ca seaman cu mama lui, doar ca ea, il avuse natural.
Cand ne-am despartit l-am ars de suparare.

Acum il port roscat si cu radacini negre. Firele sunt groase si drepte. Frizura e scurta si cu doua agrafe. Era asta sau cea carlontata.
L-am primit la angajare, in pachetul „Welcome”. Culoarea e la fel pentru toate femeile, dar tunsura e diferita, de la un departament la altul.
Noi, la relatii cu publicul avem dreptul de a alege intre doua tunsuri.
PR-ul zice ca da un sentiment de confortabilitatea mai mare clientilor. Au impresia ca sunt mai multe variante, ca au de unde alege. Ma multe frizuri, mai multe variante. Dar substanta e aceeasi, ca si culoarea. Ea nu difera.

Mamei i-a cazut aseara ultimele fire. Erau ascunse sub parul artificial, dar nu au mai rezistat. Copii Adei s-au nascut fara – probabil si ai mei – desi sotul ei s-a nascut cu par. L-a pierdut in copilarie, dar totusi spera ca poate ei or sa-l mosteneasca.
Probabil nu se mai naste nimeni de acum inainte cu EL.

Bolnava

Ma imbolnavesc incet, dar sigur.
Azi noapte am facut maraton intre petreceri, iar de dimineata m-am trezit cu noaptea in cap. Pe la amiaza m-a plouat bine, in casa e frig, iar Trojka, ma calca pe nervi.
Maine am o intalnire importanta, intr-o saptamana un examen, iar eu sunt plecata cu mintea in vacanta. Nu reusesc sa ma adun, toate ma plictisesc repede, nu am rabdare si nici nu mai vreau sa fac nimic.
Diagostic: nici eu nu mai stiu.

Culinare in criza

De cand cu criza „carnii nebune”, am trecut la peste. Peste dimineata, peste la amiaza si peste seara. Peste si cartofi. Ca nu degeba ne povestea noua profesorul de muzica prin clasa a VI ca, polonezii manaca cartofi fierti in loc de paine.
- Iar la restaurante se servesc cartofii fierti si feliati pe post de paine.
- Da? beleam noi ochii mari la el.
Si ii beleam degeaba, caci de cand stau pe aici – si sunt de o bucata de vreme – tot intreb de restaurantele acelea faimoase, dar nimeni nu a auzit nimic de ele.
Pentru neinitiati, intr-adevar in Polonia se mananca multi cartofi, foarte multi, dar nu pe post de paine. E insa clar ca, atunci cand manaci cartofi nu mai mananci si paine. Si asta, nu numai in Polonia.

Tot la capitolul experinte culinare, ieri am inregistrat un esec.
De la o vreme incerc – fara succes – sa transform salamul de biscuiti in bloc de ciocolata. In mare parte e cam acelasi lucru, cu mici deosebiri in forma si in continut.
Aditional, ca tot e foarte populara in Polonia, adaug in compozitie si bucati de gelatina. Aici se poate cumpara la kg, in diverse culori si gusturi.
In fine, nu mi-a iesit nici de data asta. Poate data viitoare. Sperante am, mai ales ca mi-au iesit clatitele :).
Vreo cinci ani tot m-am chinuit cu ele, caci nu stiam cat de lichida sa le fac compozitia.

Ham, ham...

Am facut o pasiune din a stresa caine vecinilor.
De fiecare data cand el zice:
-Ham, ham, ham (in limbajul lui), ii dau si eu replica:
- Ham. Ham, ham (in limbajul meu).
Si ce imi mai place mie cand incepe bietul cainele sa latre de nebun.
Acuma s-a mai prins de faza si dupa cateva ham-hamuri, se mai potoleste.
La inceput era turbat rau de tot. Cum ne simtea in curte incepea cu un super recital. Mai intra si in prelungiri, fara sa-l rugam.
Ador cainele asta! E chiar misto.

Sa imi fac blog ...

M-am decis sa imi fac blog. Am mai avut eu tentative, dar de data asta vreau sa imi duc misiunea la bun sfarsit.

In urma cu vreo ora am iesit din magazin determinata sa imi fac blog. Vreau sa imi vars si eu naduful undeva, acolo unde sper sa mai gasesc si pe altii satui de zilele proaste, ca si mine.

Dupa o ora de logari imi gasesc cu greu cuvintele. Vorbele simple si exacte pe care le aveam in minte cand am inceput s-au pierdut.

Raman la aceasi dilema. Vreau sa scriu ceva inteligent!

Dar oare in asta consta esenta blogului? Sau in cuvintele simple, uzuale, exprimate cu o usurinta si relaxare.

„Mi-e greu sa fiu naturala, caci ma judeca oamenii” – suna undeva in mintea mea.

...si totusi am ceva de spus.