duminică, 6 februarie 2011

Profesoara de romana

Prima data am scris poezie in clasa a saptea, in generala. A intrat in clasa profesoara de romana si ne-a spus ca e un concurs de poezii. Bineinteles ca s-a uitat prima data spre preferatii ei, printre care eu nu eram, caci mie nu-mi prea placea sa invat comentarii pe de rost si faceam ore in particular cu altcineva.

Atunci m-am gandit, ca nu o fi prea greu sa fac si eu o rima si am pus trei poezii primitive pe o coala de hartie. Nu am avut insa curajul sa i-le inmanez, probabil intimidata de stilul ei, ce-ti transmitea prin fiecare por ca esti un nimeni, nesemnificativ pentru ea.

Am scris a doua oara in liceu, asa intr-o toamna, o poezie, pe masa din bucatarie, privind melancolica un apus de soare rosu si auriu. I-am aratat-o unei prietene, ce scria si ea. Mi-a dat cateva indrumari de stil, cam ce si cum ar trebui sa transmita o poezie, cumpletate de cateva sfaturi despre cum se scriu poeziile. I-am aratat poeziile profesoarei de romana din liceu. Ea le corecta, le mai ajusta cu cate un cuvant si atat. Niciodata nu le-a criticat, nu le-a laudat, m-a lasat libera sa-mi gasesc calea, stilul si aprecierea. Cateodata mai participam la concursuri, mai primeam cate o carte, mai publicam intr-un ziar, si ma intalneam cu profesoara din generala, neschimbata la fizic si probabil in caracter, dar vazand-o intr-o lumina noua, printre alte capete mai luminate ale literaturii, o gaseam mica, mica de tot, neinspirata, neoriginala, o copie a ceva ce vrea sa reflecte literatura. Probabil cine era ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu