Care e treaba cu prietenia, salutul si facebook-ul

Merg azi vara si eu la o nunta in RO. La nunta alai mare, ca de obicei, desi nunta a fost mai modesta asa ca numar de invitati, dar placuta in general, desi nu sunt fana a nuntilor din RO.

Si la nunta invitati, unu, altu, oameni pe care ii cunosc/stiu de, ha, ha, multa vreme, din vremea adolescentei mele rebele si creative; pe unii ii cunosc mai bine, pe altii ii stiu doar asa, din ce ne-am mai intersectat din cand in cand.

Si la nunta surpriza! In afara de cativa, cati pot sa numar pe degetele de la maini, toate cunostintele si „stiintele” se holbau la mine cu ochii dublati si ma vorbeau pe la spate – presupun, cunoscand traditiile romanesti – dar nu ar fi venit nici in ruptul capului, sau al piciorului, sa ma salute, sa imi zica asa un „Buna ziua” sau „Buna seara”, sau macar un „Ciau” flegmatic sa-mi arunce din varful limbii, nimic.

Iar eu, incep sa ma intreb si sa intre pe cei din jur care ma mai cunosc/recunosc: Chiar atat de mult m-am schimbat? Si culmea ca nu am la activ nici o operatie plastica. Mai imbatraneste lumea, dar nici chiar asa.

Nu, draga, nu asta era problema, problema nu era la mine, ci la ei. Pai cum sa vorbeasca ei cu mine, doar e de prost gust sa ma salute daca ma cunosc, nu, locul lor e pe tusa, acolo unde prefera sa stea si sa barfeasca, „ca tocmai vorbeam de tine ca nu te-ai schimbat deloc” citez de la o cunostinta.

Ei, dar eu nu m-am last intimidata, si m-am dus eu la ei, la toti si la fiecare in parte, sa le arat ca nu mi-am uitat manierele pe alte meleaguri. Ma rog, sotul a ramas cam perplex, ca de ce trebuie sa fac eu turul salii, insa nu m-am lasat, de la mic la mare, de la frumos la urat, pe toti care ii cunosteam (doar pe cei pe care ii cunosteam, ca daca i-as fi luat si pe cei pe care ii stiam, mi-ar fi luat toata noaptea) m-am dus si i-am salutat, ca sa le dau prilejul sa se umfle dupa aia in pene, ca i-am bagat in seama, si ocazia sa-si expuna folosofiile si predicele, pe care toti erau nerabdatori sa mi-le spuna, despre viata in Romania si cea din afara.

Dar asta nu e tot, pai cum sa se termine povestea chiar asa? Si ajung acasa, deschid si eu facebook-u si ce mi-e dat sa vad? Tocmai o cerere de prietenie de la unul din aceia pe ii intalnisem la nunta si care se holbase la mine pana i s-au facut ochii rosii, dar nu s-a sinchisit sa ma salute macar. Si acuma, taman pe nepusa masa vrea, culmea, sa devenim noi prieteni buni, in mediul virtual! Ia auzi?

Merci de non-invitatie

Candva aveam un amic si o amica. Amica mi-se parea o tipa misto, interesanta, vorbareata si de viata. Din pacate, amica mea avea ghinion in dragoste, asa ca eu m-am gandit (v-ati prins deja?), sa fac ca si in filmele americane cu bugete mari si povesti banale, adica sa-i fac cunostinta cu amicul. Amicul era mai amic, decat amica amica, avand cu el o relatie mai apropiata, il invitam de fiecare data la petrecerile mele, il vizitam intotdeauna de ziua lui cu o sticla de vin, il sunam in caz de probleme auto si il transportam la recuperare cand avea piciorul rupt. In fine, amic sincer si pe bune.

Deci, cu putin ajutor impricinuitii, amicul si amica, s-au cunoscut, s-au placut si s-au luat, exact un an mai tarziu. Ce frumos, nu-i asa? Gresit! De fapt naspa, naspa rau de tot pentru mine, atat de naspa ca de data asta nu imi voi uita lectia.

Deci, din clipa in care s-a vazut in rochie alba, cu un buchet de flori ofilite in mana si cu un da in urechi, amica mea, cea simpatica, si-a schimbat naravul, lasand in urma vesmantul de domnisoara cool si imbracandu-l pe cel de doamna cotoroanta. A inceput prin a face ordine in casa si in viata amicului, alegandu-i mobila si excluzandu-i rand pe rand amicii, locul lor fiind luat de amicii ei. A inceput cu cei singuri, care nu erau intr-o relatie, si care i-ar fi stricat probabil armonia de cupluri, necesara la reuniunile date de ei. Eu, cum eram prietena si cu ea, si intr-o relatie de cuplu, nu m-am trezit pe faras, dar constatam trista ca persoanele misto cam dispareau treptat din cercul lor.

Dupa ce a nascut, amica a devenit o mamica iritata, la tot ceea ce era in jurul ei, intreband insistent intervale regulate de timp: si voi cand faceti un copil?, dar va doriti un copil?. Incepusem deja sa ne vedem rar, eu o sunam, ea nu prea, eu o tot invitam, si cateodata ea mai venea, insa doar ca sa-mi remobileze casa, cu texte de genul: cartile astea aici nu au ce cauta, cel putin doua rafturi trebuie sa fie goale acolo jos, cablurile nu pot fi la vedere, priza trebuie ascunsa, etc., in concordanta cu nevoile copilului meu fictiv, pe care ea dorea ca eu sa-l nasc in secunda urmatoare, ca sa-i avem de aceeasi varsta.

Nu am inteles insistentele ei, pana la aniversarea lui, la care intotdeauna mergeam cu vinul si la care am fost invitata sa nu imi fac aparitia, deoarece sunt invitati doar prietenii lor cu copii.

Am ramas trasnita asa pe moment, tinand cont ca: al lor copil are de abia 1 an si nici cel mai mic habar ca is copii in jur lui sau nu, era totusi onomastica lui, iar eu i-am invitat intotdeauna.

Mda, asta e viata, daca nu vii la pachet dupa o vreme nu te mai ia nimeni. Daca la inceput esti stresata sa-ti gasesti partenerul, mai apoi esti streasata sa nasti copilul. Trebuie sa-l produci la foc automat in concordanta cu cerintele celorlati. Doar ca pe mine nu a stat nimeni sa ma intrebe ce imi doresc si cand.

Asa ca, am deschis sticla de vin, le-am multumit in gand de non-invitatie si am rememorat zicala „facerea de bine, f...... .. ... ........”, pe care o cam uitasem.

Jurnal de calatorie: Bruxelles

Am ajuns dupa-amiaza. Orasul calm, prafuit si obosit dupa o zi de munca. M-am ratacit pe aeroport, confuza de sosirile si plecarile din acelasi punct, dar atobuzul l-am gasit usor.
M-am asezat pe scaun si-am deschis ochii larg ochii asteptand minunatii.
Autobuzul s-a oprit in inima orasului, marcata cu cercuri de stele, intre cladiri inalte de sticla si otel. M-am coborat, facand restul drumului la pas pe stradute pietruite, admirand casele nobile, impodobite cu garduri de flori si gradini de lavanda.
Am ajuns intr-un cartier mixt de culori si limbi, in fata unei case albe, unde la primul etaj, intr-un apartament sic ma asteptau cu caldura prietenii.

Mi-am inceput a doua zi cu o plimbare prin parcurile verzi si pustii ale orasului, captivand in fotografii statui singuratice si copaci inalti. Am mai fotografiat niste rate, ceva ciori si am ajuns la Parlamentul European, unde orele de vizita deja expirasera. Am cautat spiritul vechi al orasului, intrand in cateva galerii si magazine de antichitati. Preturile m-au socat si am iesit asa cum am intrat, cu mana goala.
Ca in orice oras muncitoresc ce se respecta, la pranz agitatia e maxima, iar locurile la restaurant sau cafenele limitate. Dupa masa m-am indreptat spre Atomium, in apropierea caruia mi-a facut cu ochiul o cladire, inscriptionata cu numarul 5, ce-mi amintea de cartea 1984.
Atomium mi s-a parut superb in afara si plictisitor in interior, asa ca am luat un sorbet si am pornit spre un palat japoneza, urmat de o casa chineza.
Spre seara am pornit in cautarea faimosilor cartofi prajiti, oprindu-ma din cand in cand sa fac cate o poza tufelor de trandafiri, catarate pe fatadele caselor si florilor zambitoare de la fiecare fereastra.
Mi-am luat cosul de cartofi prajiti, frigaruile si berea belgiana si m-am asezat la una din mesele colorate, ale unui restaurant stradal. Mi-am adus iar aminte ca „ai nostrii” sunt peste tot cand un domn cu un acordeon in mana, ne-a agasat „discret” in frantuzeste, cerandu-ne insistent bani, dupa ce ne-a auzit vorbind romaneste.
Seara am mancat ciocolata cu gust speculoos, admirand poluarea de lumina de pe strazile orasului adormit.

A treia zi am pornit in cautare de antichitati si am dat peste o nunta, chiar in inima veche a orasului. Am fotografiat treptele bisericii impodobite cu inimioare albe, luate de vand pe aripile lui de vis si speranta. Am ascultat povesti despre mari personalitati venite la cumparaturile de unicaturi, rablagituri si vechituri cumparate de la batranii nostrii de la tara pe bani de nimic si vandute in buricul targului la Bruxelles la preturi cu multe zerouri in coada.
Am nimerit si in toiul unui festival, dar nu am mai prins impartitul bomboanelor asa ca mi-am indreptat pasii obositi spre casa.
Am plecat inainte de pranz, dupa ce mi-am imbratisat cu drag prietenii adorabili, gazde perfecte si o companie de buna dispozitie & umor.

Dileme de emigranti

In weekend am fost la niste prieteni polonezi (el + ea + un bebe in burta) unde am facut foamea, caci ne-au invitat la cina si ne-au servit fructe de trei feluri si ceva biscuiti.
Pe cand ma intorceam acasa cu stomacul trist si gol, ma gandeam melancolica, ca daca as fi vizitat romani as fi plecat cu stomacul plin si fericit, caci le-as fi spus fara ocol ca mi-e foame, iar ei mi-ar fi intins macar o felie de paine cu gem (sau zacusca – in my dreams), cum mancam noi in zilele de saracie studenteasca.
Dar aici nu se cere asa ceva. Poate catorva prieteni foarte apropriati le-as putea sugera discret ca m-a lovit foamea si ar fi placut sa o potolesc cu o bucatica de ceva.

Polonezii sunt ospitalieri nu despre asta e vorba, insa sunt mult mai discreti, iar daca relatia nu include mancare, ea nu se serveste si nici nu se cere.
Nu zic, discretia e frumoasa, dar cateodata ma apuca un dor de „casa” si ma gandesc cu tristete ca niciodata nu o sa ma simpt in largul meu aici in afara peretilor casei mele, sa cer mancare daca mi-e foame, sa spun ce cred chiar daca asta socheaza sau nu coincide cu parerea interlocutorilor si sa ma bucur cu toate emotiile deschis si cu intensitate.

Pe de alta parte mi-e frica ca o sa ma „prea” adaptez, de voie, de nevoie si fara sa-mi dau seama o sa devin mult mai „politicaly correct” si mai putin „libera si deschisa”.