marți, 31 mai 2011

Cocktail de capsuni

Ingrediente

- capsuni proaspete
- miere de albina
- smantana sau iaurt natural
- inghetata (de preferinta stracciatella - are bucatele mici de ciocolata)

Se pun in blender: capsinile, mierea si smantana. Se mixeaza circa 2 minute pe viteza turbo. Cand se formeaza pasta se adauga inghetata si se mixeaza inca 10 secunde.
Pentru un cocktail rece se pune la frigider 15 minute.

Enjoy!

vineri, 27 mai 2011

Maro (2)

- Încă v-am prins, l-am salutat bucuroasă pe șofer arătându-i abonamentul.
- V-am așteptat, mi-a răspuns el zâmbăreț. O zi așa frumoasă, nu puteam pleca fără de dumneata.
I-am zâmbit și eu, așezându-mă veselă pe scaunul din spatele lui.
Dimineața în autobuz e liniste, oamenii adormiți închid pleoapele, facând semn somnului dulce să revină. El se lasă așteptat și trimite în locu-i amăreala, ce umezește ochii și schimonosește gura într-un gălăgios căscat.
Știind că somnul nu vine, eu prefer să citesc, înlocuind amăgeala cu peripețiile vreunei cărți. Azi însă răsfoiesc în gol. Mă macină gândul că am uitat ceva. Nu mă pot decide ce, dar sigur e legat de Emi. Știu că m-am gândit aseară să-i dau bani de buzunar, l-am întrebat dacă mai are când desfăceam portocala, dar înainte să-mi răspundă, parcă atunci m-am tăiat. Nu-mi amintesc decât că a țipat, speriat de sângele ce curgea din degetul meu.
Mă aprind repede cand vine vorba de băiat, îl prea cocoloșesc, îl iert ușor și-l alint, dar mă atrage cu nevoia lui de iubire și ochișorii lui jucauși. Ador să-l fac fericit și privindu-l îi simpt dragostea necondiționată. Îl văd pe Alex în el, tânăr, frumos și gropițe mari în obraji. E cuceritor, misterios și sigur pe el. Pe buze are un surâs cald, urechile-i jucăușe îmi ascultă cuvintele, iar mâinile-i puternice ne desenează viitorul, ce atunci părea ideal. Acum îmi sună mai mult ireal, surâsul rece, urechile astupate și mâinile înfrânte sub povara eșecului. Iubire mai e, ar mai fi de luat, de dat, de împărțit, dar în jur gălăgia e mare. Iubindu-l, l-am iertat și am luat-o de la început, de data asta fără minciună, ură, gelozie sau ea. Suntem doar noi doi și Emi al nostru.
Acum nu mai aud țipetele, nu-mi simpt lacrimile, iar el nu mai tace. Acum nu pot decât mulțumi cerului pentru iubirea noastră, pentru că m-a încurajat să cred în noi și-n ochii lui Emi.
Scara era întunecoasă în miez de zi, betonul sunând a gol la fiecare pas al meu. În aer un miros fin de țigară, iute și dulce. M-am gândit o clipă la Alex, dar era trecut de două și el era de mult la muncă. Am învârtit cheia doar o data, ca și cum iala ar fi fost încuiată pe dinăuntru, împingând ușa surprinsă de sunetul apei din interior.
Am găsit-o în pat, cu fața în pernă și spatele gol, bucurându-se adormită de razele răzlețe ale soarelui, ce-i mângâiau pielea rozalie. Pe noptieră portocalele, cuțitul și o cană roz. Cana lui Alex, din care o serveam cu cafea de fiecare dată cand ne trecea pragul. Venea întotdeauna veselă, râzând gălăgios la intrare. Mă privea în ochi complice, admirându-mi lăudăros copilul și cerându-mi sfaturi banale. Eu îi ascultam poveștile piperate, secretele ostensive și glasul ascuțit, zâmbindu-i blândă și compătimindu-i singurătatea, divorțul și lipsa de tact. În fiecare duminică închideam visătoare după ea ușa, ignorând criticile vecinelor și ochiul mustrător a lui Alex. El nu o plăcea. Acum o priveam întinsă în patul meu, curioasă la curba spatelui ei, la pielea-i uleioasă, ce sclipea sub razele soarelui. Mă uitam la ea și la cuțitul maro de pe noptieră, gândindu-mă cât de ușor mi-ar fi să i-l înfing în spate, răsucindu-l de două ori, ca să-mi simptă suferința tăioasă în toată ființa ei haină. Iar atunci când ar vrea să răgnească de durere, sângele i-ar umple gura mânjită de gustul lui, colorându-i buzele uscate, cu care și-a dus la capăt trădatea.
Doar un gând, căci am trecut pe lângă ea ca o umbră, pierdută în valul de durere, înfășcând între degetele-mi lungi cuțitul și intrând cu pas moale în baie.

© wlfp

luni, 9 mai 2011

Maro (1)

De fiecare dată când iau cartea și citesc câte un rând mă gândesc la mine.


Niciodată la el, întotdeauna la mine. Ma gândesc cu ar fi fost viața mea alături de el în armonia noastră tăcută, când ne-am fi certat urlând în spatele termopanelor albe, pe unde ne-am fi îmbrățișat amorezați unul de altul și fiecare de el însuși, de ce mi-ar fi fost teamă lângă pieptul lui aspru și păros sau pe care gropiță i-aș fi sărutat-o mai des, de parcă ar fi avut doar una.


M-am trezit de dimineață, i-am făcut copilului două ouă ochiuri și o cană de cacauă. I-am pus pachetul în ghiozdan, să nu-l mai uite iar pe masă și lângă farfurie i-am lăsat două eugenii. M-am îmbrăcat plictisită într-un costum maro, iar în jurul gâtului mi-am învârtit o eșarfă aurie.


- Iar ai fumat, am intrat repede pe ușă mirosind eșarfa, dar oprindu-mă să-i admir fața morocănoasă, dormind leneșă între cearceafuri. I-aș mai îmbrățișa odată corpul cald, dar nu am timp, așa că iau cu grijă cartea de pe noptieră, atentă să nu răstorn vasul cu portocale și cuțitul maro, ce se aflau pe ea.


- Să-l trezești pe Emi la șapte, i-am șoptit!


- Cât e ceasu? Tu pleci deja? mi-a mormăit dintre perne.


- E șase și plec, dar nu uita de copil. I-am pus ceasul la șapte, dar vezi că nu-l aude.


- Bine, hai că-l trezesc.


- Mancarea e pe masa și pachetul în ghiozdan. Două eugenii, dar numai după ce termină oul. După-masă încălzește-i mâncare din frigider.


- Mi-ai călcat cămașa?


- E pe scaun în sufragerie. Hai pa!


- La cât vii azi?


- Termin la trei, nu ajung înainte de patru, i-am strigat deschizând ușa.


Am închis-o grăbită, pașind gălăgios pe scara de beton umedă. Mirosea plăcut a flori. La parter mă lovesc de tanti Flori, ce-și termina tura de șurulit.


- Nu vezi pe unde mergi?


- Scuze tanti Flori, mă grăbesc și eu la muncă, văd ca dumneata tocmai ai terminat.


- Dar uită-te măcar pe unde mergi! Ce ești oarbă?


- Ei ce să fac, dragostea asta și e o zi așa frumoasă azi.


- Hai lasă-mă cu dragostea, mai bine ai face să-ți deschizi ochii și poate ai mai vedea ceva.


I-am mai zâmbit odată, gândindu-mă tristă la suferința ei, singură la șaizeci de ani, fără de soț sau copii. Nu cred că aș putea trăi viața ei, să nu am pe nimeni cu care să-mi împart coaja de pâine, să-mi alung soțul, sprijinul și consolarea. Orice ar fi, oricât de greu, tot nu aș divorța. Nu asta e calea fericirii. Oricâte încercările, iubirea trebuie păstrată, alintată și încurajată mereu. Trebuie luptat, nu pârăsit mișelește terenul, căci greutăți au toți și la casele mari și la apartamentele mici.



© wlfp