- V-am așteptat, mi-a răspuns el zâmbăreț. O zi așa frumoasă, nu puteam pleca fără de dumneata.
I-am zâmbit și eu, așezându-mă veselă pe scaunul din spatele lui.
Dimineața în autobuz e liniste, oamenii adormiți închid pleoapele, facând semn somnului dulce să revină. El se lasă așteptat și trimite în locu-i amăreala, ce umezește ochii și schimonosește gura într-un gălăgios căscat.
Știind că somnul nu vine, eu prefer să citesc, înlocuind amăgeala cu peripețiile vreunei cărți. Azi însă răsfoiesc în gol. Mă macină gândul că am uitat ceva. Nu mă pot decide ce, dar sigur e legat de Emi. Știu că m-am gândit aseară să-i dau bani de buzunar, l-am întrebat dacă mai are când desfăceam portocala, dar înainte să-mi răspundă, parcă atunci m-am tăiat. Nu-mi amintesc decât că a țipat, speriat de sângele ce curgea din degetul meu.
Mă aprind repede cand vine vorba de băiat, îl prea cocoloșesc, îl iert ușor și-l alint, dar mă atrage cu nevoia lui de iubire și ochișorii lui jucauși. Ador să-l fac fericit și privindu-l îi simpt dragostea necondiționată. Îl văd pe Alex în el, tânăr, frumos și gropițe mari în obraji. E cuceritor, misterios și sigur pe el. Pe buze are un surâs cald, urechile-i jucăușe îmi ascultă cuvintele, iar mâinile-i puternice ne desenează viitorul, ce atunci părea ideal. Acum îmi sună mai mult ireal, surâsul rece, urechile astupate și mâinile înfrânte sub povara eșecului. Iubire mai e, ar mai fi de luat, de dat, de împărțit, dar în jur gălăgia e mare. Iubindu-l, l-am iertat și am luat-o de la început, de data asta fără minciună, ură, gelozie sau ea. Suntem doar noi doi și Emi al nostru.
Acum nu mai aud țipetele, nu-mi simpt lacrimile, iar el nu mai tace. Acum nu pot decât mulțumi cerului pentru iubirea noastră, pentru că m-a încurajat să cred în noi și-n ochii lui Emi.
Scara era întunecoasă în miez de zi, betonul sunând a gol la fiecare pas al meu. În aer un miros fin de țigară, iute și dulce. M-am gândit o clipă la Alex, dar era trecut de două și el era de mult la muncă. Am învârtit cheia doar o data, ca și cum iala ar fi fost încuiată pe dinăuntru, împingând ușa surprinsă de sunetul apei din interior.
Am găsit-o în pat, cu fața în pernă și spatele gol, bucurându-se adormită de razele răzlețe ale soarelui, ce-i mângâiau pielea rozalie. Pe noptieră portocalele, cuțitul și o cană roz. Cana lui Alex, din care o serveam cu cafea de fiecare dată cand ne trecea pragul. Venea întotdeauna veselă, râzând gălăgios la intrare. Mă privea în ochi complice, admirându-mi lăudăros copilul și cerându-mi sfaturi banale. Eu îi ascultam poveștile piperate, secretele ostensive și glasul ascuțit, zâmbindu-i blândă și compătimindu-i singurătatea, divorțul și lipsa de tact. În fiecare duminică închideam visătoare după ea ușa, ignorând criticile vecinelor și ochiul mustrător a lui Alex. El nu o plăcea. Acum o priveam întinsă în patul meu, curioasă la curba spatelui ei, la pielea-i uleioasă, ce sclipea sub razele soarelui. Mă uitam la ea și la cuțitul maro de pe noptieră, gândindu-mă cât de ușor mi-ar fi să i-l înfing în spate, răsucindu-l de două ori, ca să-mi simptă suferința tăioasă în toată ființa ei haină. Iar atunci când ar vrea să răgnească de durere, sângele i-ar umple gura mânjită de gustul lui, colorându-i buzele uscate, cu care și-a dus la capăt trădatea.
Doar un gând, căci am trecut pe lângă ea ca o umbră, pierdută în valul de durere, înfășcând între degetele-mi lungi cuțitul și intrând cu pas moale în baie.
© wlfp
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu