Maro (1)

De fiecare dată când iau cartea și citesc câte un rând mă gândesc la mine.

Niciodată la el, întotdeauna la mine. Ma gândesc cu ar fi fost viața mea alături de el în armonia noastră tăcută, când ne-am fi certat urlând în spatele termopanelor albe, pe unde ne-am fi îmbrățișat amorezați unul de altul și fiecare de el însuși, de ce mi-ar fi fost teamă lângă pieptul lui aspru și păros sau pe care gropiță i-aș fi sărutat-o mai des, de parcă ar fi avut doar una.

M-am trezit de dimineață, i-am făcut copilului două ouă ochiuri și o cană de cacauă. I-am pus pachetul în ghiozdan, să nu-l mai uite iar pe masă și lângă farfurie i-am lăsat două eugenii. M-am îmbrăcat plictisită într-un costum maro, iar în jurul gâtului mi-am învârtit o eșarfă aurie.

- Iar ai fumat, am intrat repede pe ușă mirosind eșarfa, dar oprindu-mă să-i admir fața morocănoasă, dormind leneșă între cearceafuri. I-aș mai îmbrățișa odată corpul cald, dar nu am timp, așa că iau cu grijă cartea de pe noptieră, atentă să nu răstorn vasul cu portocale și cuțitul maro, ce se aflau pe ea.

- Să-l trezești pe Emi la șapte, i-am șoptit!

- Cât e ceasu? Tu pleci deja? mi-a mormăit dintre perne.

- E șase și plec, dar nu uita de copil. I-am pus ceasul la șapte, dar vezi că nu-l aude.

- Bine, hai că-l trezesc.

- Mancarea e pe masa și pachetul în ghiozdan. Două eugenii, dar numai după ce termină oul. După-masă încălzește-i mâncare din frigider.

- Mi-ai călcat cămașa?

- E pe scaun în sufragerie. Hai pa!

- La cât vii azi?

- Termin la trei, nu ajung înainte de patru, i-am strigat deschizând ușa.

Am închis-o grăbită, pașind gălăgios pe scara de beton umedă. Mirosea plăcut a flori. La parter mă lovesc de tanti Flori, ce-și termina tura de șurulit.

- Nu vezi pe unde mergi?

- Scuze tanti Flori, mă grăbesc și eu la muncă, văd ca dumneata tocmai ai terminat.

- Dar uită-te măcar pe unde mergi! Ce ești oarbă?

- Ei ce să fac, dragostea asta și e o zi așa frumoasă azi.

- Hai lasă-mă cu dragostea, mai bine ai face să-ți deschizi ochii și poate ai mai vedea ceva.

I-am mai zâmbit odată, gândindu-mă tristă la suferința ei, singură la șaizeci de ani, fără de soț sau copii. Nu cred că aș putea trăi viața ei, să nu am pe nimeni cu care să-mi împart coaja de pâine, să-mi alung soțul, sprijinul și consolarea. Orice ar fi, oricât de greu, tot nu aș divorța. Nu asta e calea fericirii. Oricâte încercările, iubirea trebuie păstrată, alintată și încurajată mereu. Trebuie luptat, nu pârăsit mișelește terenul, căci greutăți au toți și la casele mari și la apartamentele mici.

© wlfp