marți, 30 septembrie 2014

De ce nu imi place mie facebook



Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.
Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.
Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.
Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.
Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.


Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.
Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.
Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.
Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.
Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu