Cand totul
merge, cat de cat intr-o directie, cateodata vine cate un uragan si iti arunca
in fata o doza de realitate, nu de alta, dar sa nu uiti ca exista si esecul. Si
atunci nu te intrebi: pentru ce am investit oare atata munca, atat chin, atata zbatere
si noptile nedormite si munca si stresul si toate?
Si toate
trec si iar revin toate, nimic nu mai e la fel si parca nu se deosebesc cu
nimic intre ele, zilele, noptime si ceasurile, toate.
Daca nu ne-ar lovi cate un uragan nu am simti ca traim :). Si acum serios. Conteaza sa reusim sa ne ridicam de jos si sa mergem mai departe stiind clar ca o sa vina alt uragan. E mai nashpa cand nu ne mai vine sa ne ridicam si stam acolo ghemuiti, in negare, zicand ca oricum suntem la pamant, urmatorul nu ne mai tranteste.
RăspundețiȘtergereDa, cam asa si e. Vad ca toti suntem loviti si toti trebuie sa ne ridicam. Hai sus, atunci!
RăspundețiȘtergere