Am impachetat

o bluza
doua cravate
o cutie
un ceas
o pereche de papuci
doua camasi
o patura
o panza de goblen

Nenorocitii ce nu se afla in tara

Am citit azi pe forumuri cum „cei de acasa” injurau cu spor dispora si strigau in gura mare ca cei plecati nu ar trebui sa aiba drept de vot, ca odata plecati nu stiu ce se intampla in tara si nu ar trebui sa aiba dreptul sa decida pentru cei din tara.

In primul rand suntem toti romani si acesta calitate ne da drept de vot. Ca vrem, ca nu vrem, atat timp cat avem doar pasaportul romanesc suntem vital legati de Romania, de ambasadele Romaniei si de presedintele Romaniei, caci el numeste si revoca sefii misiunilor diplomatice.
Deci este in interesul nostru direct (al celor plecati) sa alegem presedintele pe care il consideram noi cel mai potrivit, caci el numeste seful misiunii diplomatice, ce ii are in subordine pe functionarii ambasadelor, care te scuipa sau iti dau frumos buna ziua, in functie de educatie sau de mana ce apasa asupra lor.

In al doilea rand, odata plecat nu iti pierzi preocuparea pentru Romania, dinpotriva cauti sa te informezi cat mai mult si cat mai exact despre ce se intampla acasa, unde ti-au ramas familia si prietenii. Diferenta e ca te informezi mult mai obiectiv si din mai multe surse, iar faptul ca nu te aflii in mijlocul focarului iti da posibilitatea sa gandesti lucrurile la rece si avantajul de a fi mai putin manipulabil.

Si punctul trei, ce vine din dedesupturile penibile ale substratelor romanesti e: invidia.
E o invidie teribila ce o poarta in suflet toti cei de acasa care „au vrut sa plece, dar nu au reusit sa o faca”, fata de cei care au plecat si au reusit sa se integreze in societatile adoptive.
„Capsunari” sau „spalatori de WC” sunt doua dintre etichetele ce mi-au ramas in minte azi, etichete puse cu invidie si frustrare.
Sunt multe aspecte ce ar trebui discutate pe aceasta tema, dar poate cel mai important ramane: de unde atata ura?

Citez de pe forum de la ziarul Gandul:
„Postat de lenuta la 8.12.2009 08:37
nu e corect sa hotarasca pentru mine niste nenorociti care nici macar nu se afla in tara. nu s-a mai pomenit pana acum sa se puna urne de votare in alte tari pentru niste idioti lipsiti de cultura. toata lumea ii vaita pe cei care au plecat afara, dar pe noi cei care am ramas aici sa suportam mizeriile lui basescu cine ne vaita? sa dea dumnezeu sa nu se mai intoarca niciunul din strainatate, sa le aduca de pe acolo oasele, asa cum le-au adus pe ale lui carol al 2-lea acum cativa ani.„
Cum poate cineva in toate mintile poate sa scrie asa ceva?

Alegeri cu gust amar

Imi iau cana in mani si gust apartent linistita ceaiul fara zahar sau lamaie. Printre emailuri si fisiere cu calcule, mi-am facut totusi azi un pic de ragaz sa trag cu ochiul la noutatile de acasa. Stiu ca lumea fierbe, da in clocot, pentru alegerile de duminica. O lupta pe viata si pe moarte, ce a paralizat Romania si pentru prima data m-a mobilizat si pe mine sa merg la vot.

Problema e insa dupa, si concluziile pe care le vom trage (oare?) cand numaratoare voturilor numararea v-a lua sfarsit. O concluzie cel putin e pentru mine e clara: poporul roman si-a pierdut busola respectului de sine. Am constat asta cu tristete dupa doua evenimente aparent banale:

Primul l-am vazut intr-un filmulet cu evenimentele de la Timisoara de pe 1 decembrie, cand o baba, i-a numit prosti pe cei care au murit la revolutie.
M-a durut inima de tristete pentru acei oameni si familiile lor. Au murit pentru o idee, au murit pe nedrept, au murit cu demnitate si speranta ca intr-o zi, noi astia vii, o sa avem libertate, atata libertate incat sa-i numim prosti si sa fim si mandrii de asta.
Despre baba nu am ce sa comentez, probabil in limitarea ei nu v-a intelege niciodata ca s-a jignit singura, dar nesimptirea si rautatea ei mi-a dat mult de gandit despre valorile care se cultiva mai nou in Romania. Nu ma mai mir ca tot mai multi oameni inzestrati, educati si civilizati pleaca din tara. Cum scot capul pe usa, inteleg ca se poate trai civilizat, fara spaga, pile sau insulte. Si atunci de ce s-ar mai intoarce la umilinte, aere si nedreptati?

Al doilea lucru a fost un comentariu pe un blog. O radiografie a presei „cinstite” din Romania si a valorilor cu care se iese de pe bancile faculatilor de jurnalism.
Presa e oglinda unei societati si asa arata oglinda in care se reflecta Romania.
Pentru cei care nu stiu cum arata presa, eu de cateva saptamani citesc doar doua ziare, partinitoare si astea, dar parca un pic mai putin, in rest caut disperata informatii pe bloguri, unde sper sa gasesc macar pareri sincere si nu motivate financiar.

E la moda sa ai carte, mai ales daca nu ai ce scrie

Fiecare dintre noi avem o poveste. O istorie ce ne-a schimbat destinul, o intamplare ce ne-a pecetluit soarta sau un eveniment care ne-a rascolit prea multe ganduri.
Sunt printre noi unii cu un talent fantastic de a-si spune povestea. O fac verbal, pe coli sau in gand. I-am asculta cu placere, melancolie si interes, doar daca am ajunge la ei. Rare ori cate unul, mai trece de faza selectiei, sparge geata editurilor si daca suntem norocosi mai si auzim de el. Majoritatea scriu fugar, pe bloguri, ganduri de aur, ce nu ajung sa-si valorifice potentialul si nici sa-i aduca un castig autorului.

Sunt printre noi unii care reusesc intr-o meserie. O fac cu succes si se bucura de ea. Castiga popularitate si bani din ea, dar asta nu-i destul. Isi doresc mai mult. Isi doresc si recunoasterea valorilor pe care nu le poseda si a talentelor cu care nu au fost inzestrati.
Atunci, produc obiectul ce necesita recunostere, iar folosindu-se de populatitate si bani trec cu el de faza selectiei, calificandu-l ca de pret si asteptand laude pentru el.

Sunt atatia carora le citesc blogurile si scriu minunat. Si totusi nu publica cu pretentii de 85 de lei la exemplar.

Iubesc presa

Am zis ca nu mai citesc ziarele din Romania pana dupa alegeri. Mi-a ajuns, mi s-a umplut paharul si totusi nu ma pot indeparta de la ele. Nu le pot lasa din mana odata incepute, desi stiu ca dupa fiecare lectura sunt tot mai secata si mai dezgustata de ceea ce citesc.
Cititul presei romanesti e o capcana, ademenitor de frumoas amenajata, cu poze stralucitoare, slogane imbietoare si chiar iluzia bunei alegeri in primele minute de lectura.
Odata prins in joc, ajungi insa repede la o stare de lehamine si dezgust, nu numai pentru ceea ce ti-se de acolo, dar si pentru tot ce e in jur, caci invartitul in jurul cozii si pierderea sperantei sunt primele efecte pe care ti-le induc articolele din presa romanesca.
Pana si stirile fericite au o tenta deprimatoare. Peste tot se cauta vinovati, chiar daca nu s-a intamplat inca nenorocirea. Fiecare vrea ceva, desi toti au primit si nimeni nu mai are de dat. Orice face senzatie, mai ales banalitatile.

Inainte cand articolul era naspa (subiectiv, eronat, rautacios sau scris pentru idioti) il mai salva comentariile de bun simpt ale oamenilor cu „scaun la cap”. Acum lumea nu mai comenteaza, ori parerile logice, obiective si istete nu mai trec de filtru selectiei.
Trec in schimb mesajele electorale, trimise automatizat, cu tel precis de influentare a cititorului dinspre „alt cititor” (ca doar ne cred prosti, sa inghitim galusca uriasa cu care stimp sigur ca ne vom ineca).
E trist cand cineva termina o facultate de marketing si nu stie sa-si identifice publicul (target); e si mai trist cand publicul realizeaza asta, dar ei nu.

Impresii dupa vot

Da, au fost alegererile. Nu, iar nu am fost la vot.
Poate daca m-as fi aflat ieri pe langa ambasada as fi mers sa-mi anulez votul, caci asta mi-se parea cea mai buna alegere, din moment ce nimeni nu ma reprezinta.
Probabil m-ar fi primit sau nu, caci mai mult ca sigur as fi uitat sa iau cu mine hartia de rezident in Polonia, desi mi-se pare complet absurd sa fii refuzat cu pasaportul romanesc in mana pe motiv ca ai putea sa fraudezi, votand de mai multe ori, cand in toata Polonia exista doar o singura sectie de votare.

Ca sa nu pierd totusi momentul, azi de dimineata am aruncat un ochi peste ziare. Sa vad si eu ce si cum scrie presa, despre ce a fost si ce trage sa vina. Dintre toate cuvintele aruncate cu voie si cu tel, inspre mine cititorul fidel, mi-au ramas in minte doua lucruri. Primul ca au fost oameni care nu au apucat sa voteze, caci li s-a inchis in fata sectiile de votare si al doilea, ca pe la ceva televiziune s-a dezbatut necesitatea restrictiei votului, ca is prea multe fraude.
Aceste doua mesaje mi-au adus aminte de referendumul pentru schimbarea constitutiei, cand m-am aflat si eu intr-o sectie de votare.
Pe vremea aia, politicienii erau atat de disperati sa treaca referendumul, ca ne-au pus sa stam in sectiile de votare doua zile, desi ne-au platit doar pentru una. Si cum lumea tot nu venea la vot, duminica au venit ceva doamne de la PSD si au facut atata gargara pana au fortat doi colegi amarati sa care urna mobila la doua blocuri, doar-doar sa mai adune ceva stampile cu votat.
M-am intrebat atunci daca referendumul a trecut procentul minim de prezenta, caci noi am ramas cu liste intregi neatinse, lumea nevenind la vot. Oricum trebuia sa iasa si a iesit.
Acum observ ca situatia s-a schimbat, iar politicienii nu mai au nevoie de votul nostru, punanadu-ne sarma ghimpata in cale, numai-numai sa nu mergem sa-i votam.

Ei eu nu am fost. Pot sa-mi multumeasca. Chiar nu ma reprezinta si mi-e greata de ei. Mi-e greata de oamenii fara valoare care isi dau aere, care se prezinta superiori, fiind de fapt parveniti, hoti, ipocriti si mincinosi.

Cu tristete privesc spre Romania si spre pepinierele politice, ce creaza pe banda rulanta clone ale lui Dinu Paturica, dar atata e de infect sistemul ca pana si clonele sunt prost clonate, caci spre deosebire de original, ies cu un IQ minuscul si tupeu incontrolabil, ceea ce pe vremea lui Dinu Paturica nu le-ar fi dus prea departe. Norocul lor e ca si societatea s-a mai schimbat din vremurile fanariote, iar acum nu mai e nevoie si de inteligenta ca sa „reusesti”, e destul tupeul (si banii).

Weekend cu mama

E un film despre familie, nesansa si ghinion. O realitate trista pentru cei la care nu ne uitam cand trecem pe strada; o poveste pe care o refuzam, a celor pe care ii condamnam fara sa ascultam. Un film trist, foarte conectat la Bucuresti; nu as putea spune la Romania.

In film e interesanta “linistea” cu care mama priveste lucrurile. E confuza si totusi insistenta, pe de o parte naiva, neintelegand pericolul, se simpte vinovata si asta o impiedica sa fie autoritara sau sa aiba pretentii.
Imi place modul discret si real in care e subliniata in film prapastia dintre cele doua realitati ale mamei, dintre cele doua familii, cea din Romania (personala, directa, calda, combinatoare, complicata si pe alocuri inumana) si cea din Spania (distanta, rece, asezata si stabila).

Un film bun, merita vazut.

Salul de acril

Grabesc pasul. Stiu ca se inchide magazinul si alerg sa intru inainte sa-si lase ruleta jos.
Intru, ma uit in stanga, in drepta, in sus la rafturi si dau sa ies.
La iesire zaresc un sal in vitrina. Intorc pasul si incep sa-l caut disperata din priviri.
Nu-il gasesc si intreb domnisoara blonda de la casa.
- E ultimul. Vi-l aduc acum. Raspunde ea zambitoare.
Il aduce. Il ating. Combinatia de flori e geniala. Culorile nu sunt atat de vii, dar atingearea e moale. Decid:
- Il iau.
- Dar trebuie sa platiti cu bani, caci am inchis casa. Si nu stiu cum sa va dau bon.
- Faceti-mi o factura. Ii raspuns salvatoare, scot banii si ating iar salul.
Ea incepe sa scrie, eu intreb:
- E din lana?
- Nu stiu, stati sa ne uitam.
Ne uitam. Acril 100%.
- Hm, pai daca ma gandesc bine, sincer nu stiu ce sa ma decid. Poate nu-l iau.
- Cum credeti... imi raspunde zambitoare.
- Ei, nu il ia. Mi-e greu sa ma decid atat de repede si e ultimul ... si se inchide. Bine, nu-l iau. Ma scuzati pentru deranj.
- Nu-i nici o problema.
Ies. Grabita imi indrept pasii spre usa inainte sa ma inchida pasnicii in centrul comercial.

A doua zi pe la amiaza imi amintesc de salul de acril. Era moale si frumos, dar totusi nu mi-ar fi tinut prea mult de cald si s-ar fi uzat repede. Mult prea repede pentru ...
- Ei, stai nu cumva l-am platit? Dar nu tin minte sa-mi fi luat banii inapoi.
Ma uit in portofel. Lipsesc intr-adevar. Deci i-am dat, insa nu l-am luat, iar domnisoara de la casa a uitat sa mi-i dea inapoi.
Sa merg sa o intreb? Ei si daca nu-si mai aduce aminte? Poate isi aduce aminte dar nu mai recunoaste?

Spre seara imi indrept pasii din nou spre magazin. Ma duc direct la casa unde nu o mai gasesc pe domnisoara blonda. Gasesc in schimb o roscata si o bruneta. Le abordez si dupa ce schimbam cateva vorbe ele o suna pe colega lor:
- E aici o doamna ... in legatura cu un sal .... l-a platit dar nu l-am mai luat .... a stii ... despre ce suma e vorba .... a, si ii pui tu maine la loc .... bine, ... bine .... pa,pa.
Imi intind banii iar eu le multumesc. Ies usurata zambind admirativ pentru corectitudinea vanzatoarei blonde.
In drum spre iesire imi pierd zambetul, cand imi trece prin minte intrebarea stupida despre cum s-ar fi sfarsit povestirea daca s-ar fi intamplat in Romania.

Fotbal = piłka nożna

In Polonia la auzul cuvantului fotbal te duci cu gandul la autobuze ruginite, cu motor galagios, pline cu barbati imbracati in negru si accesorizati cu bate. Autobuzele sunt insotite de dube pline cu mascati si dirijate de echipaje ale politiei.
Asa sunt escortati suporterii in Polonia. Poate nu toti, dar de fiecare data cand e un meci orasul e blocat, impanzit de politie, iar oamenii de bine se inchid in casa.

Fotbalul nu e cu siguranta un sport rege pe aici, mai degraba sportul paturii de jos a societatii, printre care se amesteca accidental cate un intelectual teribilisti.
La inceputuri, cand spuneam ca imi place fotbalul, ba chiar il urmaream cu placere (mai ales atunci cand juca echipa Romaniei) am primit ridicaturi de sprancene.
Intre timp m-am reprofilat pe sporturi mai „intelectuale” pe care nu am rabdarea sa le urmaresc, dar imi place sa le practic, iar echipa Romaniei s-a facut de varza, asa ca pierderea nu e considerabila.

Mai greu e cu revistele pentru dame din RO, in care mi-se spune cum sa-mi vindec partenerul de obsesia pentru fotbal – pe care nu o are – cum sa supravietuiesc pe vremea campionatului – pe care nu-l urmarim – sau ce cadori fotbalistice i-ar face mai degraba neplacere.
Probabil ca toti barbatii sunt obsedati de fotbal, dupa cum scrie in revista, numai nu stiu cum se face, ca tocmai eu si un numar considerabil al amicelor mele ne-am nimerit cu parteneri complet dezinteresati de fotbal.

Paris in imagini

Noi

Ne iubeam tacut prin ascunzisuri
Printre mii de frunzisuri si apusuri de soare
Ne iubeam pe plaja, privind la ocean,
Inlantuiti in vraja, ce a durat cam un an.

Ne iubeam dimineata
intr-o camera mica,
cu o mai nimica de lampa
ce ne tinea loc de soare.

O mare intreaga,
Un oras clipea la amiza,
Cand jucaus ochii decideau
Sa se deschida.

Pe vant sau pe soare
Nea sau ploaie,
Noi asa traiam.
Si eram...

Doua boabe asemuite
Aruncate in lume,
Si nimicite;
Doua frunze fugare,
Doua raze de soare.

Ziua excesului de zel

Spunea cineva odata ca "cea mai puternica arma a prostului e excesul de zel".

Excesul se naste dintr-un sentiment de putere, anormal si imbatator, la care individul nu spera sa ajunga. Odata ajun, cu putearea in mana, el simpte nevoia sa o exercite, caci ar fi pacat sa o iroseasca, fara a o face simptita asupra semenilor.
Majoritatii ni-se intampla la un moment dat sa detinem un exces de putere - mai mult decat am sperat sau mai mult decat am luptat - pe care inevitabil o folosim sau o irosim (o controlam).
Daca toti primim putearea nu toti detinem controlul. Lipsa controlului duce spre ridicol, insa individul odata imbatat de putere, pierde simptul ridicolului. Lipsa controlului e tipica pentru oamenii mai putin inteligenti, mai putin scoliti, pentru complexati si pentru naivi.
Am observat cu tristete, ca in aceasta categorie intra foarte multi politicienii est-europeni, primari si parlamentari, prinsi in valul puterii si nevoia exercitarii.

Azi e ziua fara masini. Nu m-ar deranja sa merg cu bicicleta la munca, din pacate nu am posibilitatea. Oricum, nu despre beneficiile bicicletei vreau sa vorbesc, ci despre o stire ce mi-a venit pe calea undelor.
Intr-un orasel din Polonia, primarul in exces de zel, a inceput sarbatorirea blocand intrarea in parcarea primarie.
In alt oras, putin mai mare, au fost blocate doua artere principale, ca deh trebuie sa se obisnuiasca lumea sa mai mearga si fara masina.
E drept ca sunt prea multe masini si ar fi grozav sa mai reducem din ele, insa atat timp cat nu exista alternative (atat pentru biciclete cat si pentru transport public) corespunzatoare, nu cred ca are rost sa cadem in ridicol, incercad sa aratam cat de ecologisti suntem o zi pe an.

S.O.S. Polonia

In urma cu cateva zile un prieten, al unui prieten a trecut prin zona. Am aflat tarziu, el nu m-a sunat la timp, eu nu am fost pe faza sa ii cer numarul si a dormit o noapte in masina. Mare scofala nu e, sunt sigura ca toti am dormit odata, pe undeva in masina – eu chiar anul asta – insa treaba m-a pus pe ganduri si m-a intristat, ca a fost atat de aproape si totusi nu am apucat sa fac nimic pentru el, mai ales ca noaptea pe aici sunt deja cam 9 grade C.

Asa ca am decis sa scriu acest mesaj, prietenilor si necunoscutilor, care accidental sau cu voia vor sa treaca prin Polonia. Dati-mi un email, daca treceti pe aici si aveti nevoie de ajutor. Cu ce o fi: transport, cazare, stilul de viata, cultura sau limba.
Daca nu voi sti nici eu raspunsurile, am sa-i intreb pe altii, si tot vom rezolva ceva.

Uite scutul, nu e scutul

Americanii le-au luat polonezolor (si cehilor) scutul. L-au luat tocmai ieri, cand se implineau 70 de ani de la inceperea invaziei ruse asupra Poloniei. Nu va ganditi ca e o coincidenta, cu siguranta nu poate fi, mai ales ca cehii au fost anuntati cu o jumate de zi mai devreme, adica alalta ieri, printr-un telefon in miez de noapte. La polonezi nu au mai sunat americanii, ca era ora tarzie si au zis ca lasa mai bine pe maine.

Desi lipsa scutului nu a venit tocmai ca un dus rece, caci de ceva vreme se tot specula in media ca ar putea disparea, politicienii si opinia publica au reactionat puternic si automat la ea.
S-a uitat de criza (subiectul media favorit de un an incoace), de somaj, pana si de Euro, autostrazi, stadioane si din alea. Nu mai conteaza nici ca Polonia nu a fost chiar asa puternic afectata de criza. Toate sunt fara de sens in fata unei posibile amenintarii armate. Toate sunt inutile cand simpti ca ti-se poate lua tara.

Dar, suntem in anul 2009, in curand intram in 2010, suntem fericiti membrii ai UE, impartasim noi valori socialo-culturale si imbratisam noi preocupari pentru mediu si bunastare comuna. Cum e posibil ca, in lumea asta noua, cineva sa isi inchipuie ca ar mai putea avea acum loc o agresiune armata? In fond, la ce e necesar scutul cand totul se rezolva prin negocieri si bani?
Si totusi, multi polonezii se tem, iar cei ce nu se tem prefera sa fie precauti. In urma cu 70 de ani au fost pusi in fata situatiei de a nu mai avea tara, iar memoria e o femeie capricioasa, ce nu te lasa sa uiti durerea, deposedarea si deportarea.
Dimineata am ascultat o parodie despre convorbirea telefonica in care Obama ii anunta pe cehi ca nu va mai fi scutul si pe care Obama o incheia cam asa: "Si salutati-l pe presedintele vostru, pe Putin, din partea mea."

O alta problema pe care o creaza lipsa scutului pentru polonezi este data de importanta geopolitica a Poloniei pe harta Europei. Cu scutul in curte, polonezii sperau sa deschida mai multe usi si visterii, ce puteau aduce importanta politica si bunastare economica.
Fara scut usile raman inchise, visteriile intangibile, iar Polonia, o tanara aspiranta in ierarhia politiciilor internationale, cu buza umflata incercand sa arda etape. Ca la un job, cand te vezi prea repede manager, fara a fi un bun specialist inainte, si in timp ce desfaci dupul sampaniei, ti-se comunica ca esti retrogradat la incepatori.

Intrebarea la care trebuie acum sa raspunda specialistii si politicienii polonezi e daca poti sa devii important, fara a fi si agresiv. Timpul ne v-a da cu siguranta raspunsul, dar o anticipare corecta ne v-a scapa de multe neplaceri.

Jurnal de calatorie: Paris

Tocmai ne-am intors din Paris, unde am petrecut un minunat weekend prelungit.

Orasul e incantator de stilat, animat pana la ore tarzii si foarte plin de turisti. De diverse nationalitati si varste, turistii au devenit locuitori permanenti ai strazilor largi si inguste ale Parisului.

Un pic orasul a devenit mult prea comercial in anumite zone, pierzandu-si pe alocuri personalitatea, inlocuita cu superficialitatea serviciilor destinate si cumparate de turisti.

Parisul e frumos, dar cumva prea modern pentru gusturile mele imbinate cu aroma cartilor lui Alexandre Dumas. Am cautat mult stradutele mici, vechi si izolate, ce dadeau timpul inapoi si imaginatia inainte.

Am inceput cu Notre-Dame, foarte de dimineata, gasind-o fara coada la intrare si cu coridoarele putin aglomerate. L-am cautat pe Quasimodo, dar nu era de gasit.
Am mers pe jos pana la Luvru, admirand arhitectura impunatoare a istoriei si am patruns in piramida de sticla, care e total la nelocul ei, pentru gusturile mele.
Am urcat scarile joase ale palatului si am colindat prin incaperile sale inalte, din care mai mult tavanul era pastrat, admirand si lasandu-ne fascinati de culturile dezvoltate in diferite colturi ale lumii.

Dupa o plimpare pe Champes-Elysees si cateva poze sub Arcul de Triumph, am patruns in intunerimea metroului parizian, care ne-a lasat la poalele dealului bisericii Sacre-Coeur.
I-am urcat scarile, oprindu-ne din cand in cand sa admiram de deasupra orasul. Biserica ne-a primit calda si luminoasa.
La intoarcere ne-am ratacit printre cafenelele si artistii din Montmartre, coborand agale pana la famoasul cabaret Moulin Rouge. Desi era trecut de sase, in Pigalle era mult prea devreme, pentru a simpti aroma noptilor senzuale.

Am inceput a doua zi la Villette facand experimente si lasandu-ne incantati de planetariu si cinematograful cu simpturi. Multa rabdare, timp nelimitat si picioare neobosite sunt necesare pentru a face fata cu bine la provocarile lansate la tot pasul aici.
Dupa amiaza am luat din nou metroul, pentru a ajunge la Saint-Denis, Bazilica in care sunt inmormantati o parte din regii gloriosi ai Frantei.
Dupa ce am vizitat biserica, am facut o scurta plimbare pe trei strazi din cartierul populat cu imigranti negrii si arabi. Am cuparat dulciuri libeneze si ne-am indreptat rapid spre metrou, impinsi de dorinta arzatoare de a ne pastra gentile si buzunarele intacte.
Seara am gustat specialitatile franceze si ne-am delectat cu branza usor mirositoare si un vin bun la desert.

Am inceput a treia zi energic pe la amiaza, cu un popas prelungit la cumparaturi, colindand ore bune prin Galeria Lafayette si pe stradutele din jur. Oferta pariziana ni s-a asezat incantatoare sub ochi. Timpul, esential si efemer a zburat repede, iar la terminarea turului de forta printre standurile cu haine, genti, posete si palarii am ramas in mana cu doua pungi de hartie; intr-una doua berete.
Am admirat apusul de sub Turnul Eiffel, neavand rabdare sa stam la coada uriasa ce ducea la lifturi si ne-am inceput seara cu o plimbare in Cartierul Latin, cautand cu disperare un restaurant francez, potrivit pentru o cina delicioasa in patru.
Am baut vin de casa, am mancat faimoasa rata in sos de portocale si am lins farfuria la deliciosul ecler de ciocolata francez.
In drum spre casa am admirat Pantheonul la lumina lunii si multumita iliminatului de pe strazile pariziene.

A patra zis am dedicat-o Muzeului d’Orsay, pe care l-am gasit chic si foarte stilat pentru o fosta gara. L-am colindat bucurosi si inghesuiti de multitudinea de turisti ce se bucurau de intrarea libera a primei duminici in luna. I-am admirat sculpturile si ne-am lasat imaginatia sa colinde intre panzele-i create cu pasiune de renumiti artisti.
Dupa amiaza am petrecut-o bucurandu-ne de soare pe malul Senei si in Gradinile Tuileries.
Seara ne-am intors acasa pentru inca o cina franceza, chic & delicioasa.

Am inceput a cincea zi devreme, cu pas grabit spre Pantheon. I-am urcat scarile si i-am calcat acoperisul, fascinati de privelistea Parisului nelimitat. Am facut cateva poze cu orasul alb si am coborat sa admiram de jos pendului lui Foucault
Ne-am plimbat pana la Notre-Dame, unde coada uriasa ne-a evaport dorinta de a intra din nou in frumoasa bazilica. Dupa inca o plimbare pe malul Senei, am baut o cafea/un pahar de vin pe tearasa unei cafenele tipic pariziene si ne-am intors la periferie pentru cumparaturi.
Ne-am umplut sacolele cu branza, vin si o bagheta frantuzeasca, grabindu-ne spre aeroport.
Am ajuns mult prea devreme, iar numarul mic de magazine ne-a facut asteptarea si mai grea.
Ne-am imbarcat spre seara si am ajuns la Varsovia cu noapte.

Vara in imagini

Dileme de emigranti

In weekend am fost la niste prieteni polonezi (el + ea + un bebe in burta) unde am facut foamea, caci ne-au invitat la cina si ne-au servit fructe de trei feluri si ceva biscuiti.
Pe cand ma intorceam acasa cu stomacul trist si gol, ma gandeam melancolica, ca daca as fi vizitat romani as fi plecat cu stomacul plin si fericit, caci le-as fi spus fara ocol ca mi-e foame, iar ei mi-ar fi intins macar o felie de paine cu gem (sau zacusca – in my dreams), cum mancam noi in zilele de saracie studenteasca.
Dar aici nu se cere asa ceva. Poate catorva prieteni foarte apropriati le-as putea sugera discret ca m-a lovit foamea si ar fi placut sa o potolesc cu o bucatica de ceva.

Polonezii sunt ospitalieri nu despre asta e vorba, insa sunt mult mai discreti, iar daca relatia nu include mancare, ea nu se serveste si nici nu se cere.
Nu zic, discretia e frumoasa, dar cateodata ma apuca un dor de „casa” si ma gandesc cu tristete ca niciodata nu o sa ma simpt in largul meu aici in afara peretilor casei mele, sa cer mancare daca mi-e foame, sa spun ce cred chiar daca asta socheaza sau nu coincide cu parerea interlocutorilor si sa ma bucur cu toate emotiile deschis si cu intensitate.

Pe de alta parte mi-e frica ca o sa ma „prea” adaptez, de voie, de nevoie si fara sa-mi dau seama o sa devin mult mai „politicaly correct” si mai putin „libera si deschisa”.

Radio

30 de grade (Celsius) azi in Polonia si radiourile au inceput sa urle: canicula.
Eu zic vara, dar canicula suna mai mult a stire, caci vara stim toti ca e.
In afara de criza si somaj alte stiri nu mai sunt, asa ca ii inteleg, nici macar presedintele nu se mai cearta cu premierul, iar la stiri trebuie sa fie zilnic cate o super nouatate, mai ales atunci cand ea nu exista.

In PL cele mai populare posturi de radio sunt RMF FM, Radio ZET, Złote Preboje (Hituri de Aur) si Trojka. Primele doua sunt posturi de duzina, cu muzica la moda si stiri scurte.
Ultimile doua se adreseaza unui public mai select, in cautare de muzica buna (Złote Preboje) si dezbateri interesante (Trojka).
Eu mai ascult si Radio Plus, doar ca au prostul obicei de a opri melodia la mijloc pentru publicitate si asta ma enerveaza.
Ce e placut la radio in Polonia (daca intelegi poloneza), e ca se adreseaza publicului la plural, nu la singular cum au auzit ca se practica in Bucuresti. Nu stiu daca se practica peste tot in Romania, dar eu in Bucuresti am auzit.
Sa fii adresat la singular, de catre vorbitorul de la radio, mi-se pare dizgratios si badaran, ca sa nu mai spun lipsit de respect. Pe deasupra e si total stupid, daca mai multe persoane asculta radioul impreuna in acelasi loc.

Manual de stil

Inspirata din Manualul de Stil al Danei Budeanu, care pune un mare DA la purtatul cismelor vara.
Zic si eu ca merge, dar mai degraba ca accesoriu de mana, ca de exemplu in loc de ceas, de ce nu, o pereche de cisme:)

Copilul de azi, omul de maine

Copilul se joaca, pe calculator.
Sta in casa cu bunu. Bunu e singur si trist, caci bunica a plecat, pe lumea cealalta.
Mama e la munca. In alt oras, plecata de trei zile.
Tata are alta familie. O sotie si un alt copil. Tata e mereu ocupat si mai degraba preocupat de noua familie.
Mama e singura. Mereu preocupata de munca, cariera si pleacari, dese, in alte orase.

Copilul se joaca. Iar pe calculator. Nu si-a facut temele, dar profa de mate il enerveaza la culme. Si cea de romana, iar acum, ca tot a venit vorba de scoala si cea de istorie, geografie si engleza.
Scola il enerveaza in general. Abia astepta sa o termine. Atunci se v-a putea juca netulburat.

Candva ia placut scoala. Mergea in fiecare dimineata, cu un ghiozdan mare, vesel la scoala. In clasa era prieten cu toti colegii. In banca statea cu Mihai, cel mai bun prieten al lui. Ii placea mult matematica si romana. Mereu lua cate un zece. La ora de sport jucau fotbal iar el era portar. Se intorcea vesel de la scoala, iar la teme il ajuta tata. Erau mult mai usoare atunci, facute langa el.

- Acuma tata e un prost. Sau asa ii place mamei sa ii spun. Ii cer mereu bani. Si imi da. Mama e suparata ca imi ia mereu prostii: calculator nou, jocurile pentru calculator, televizor si cele mai scumpe haine.
La scoala nu imi place sa merg. Colegii sunt rai si prosti. Cel mai mult imi place la ora de sport, care de obicei nu se tine si pot veni acasa mai devreme. Cateodata dupa ore mai merg la tata, dar mai mereu nu are timp de mine. Ma lasa singur cu celelalt copil si mie nu imi place. Nu imi place nici de ea, nevasta-sa. Nu imi place la tata.
- Alta data era mult mai bine. Dupa teme ne jucam impreuna, iar mama facea mancare. Ce-a mai buna mancare. Acuma gateste rar, caci nu prea sta pe acasa. Munceste mult si e mai mereu plecata.
Bunul habar nu are de mancare. Si e mai trist tot timpul. Ii lipseste ceva si mereu cauta lucruri prin casa. Traieste in lumea lui, zice mama.
Ca si mine, in a mea.Lumea mea? Cu jocurile, pe calculator. Visez sa ma joc toata viata, cand am sa fiu om mare.

Autoportret

Moara de vant

Lichide s.o.s.

In Germania primesc (cumpar) intotdeauna suc de mere acidulat. Uit ca au asa ceva (nu am mai baut in alta parte) si il deschid bucuroasa, pana cand aud un sasait.
Pe setea asta e bun, mai ales la 2,70€/ sticluta.
Preturile de pe aeroport te nenorocesc cand vine vorba de mancare sau bautura.

Eram odata pe aeroport la Otopeni si m-a apucat brusc o sete crunta. La singurul bar din zona de imbarcare, o apa era 3€. Si nu la 10 l, ci la 0,50.
Mai aveam vreo jumate de ora pana la imbarcare, dar setea nu imi dadea pace.
O sete apasatoare, cu gatul uscat si limba pedaland in gol printre falcile fierbinti, cu ochii iesiti din orbite, in cautare dupa vreo urma de lichid.
M-am invartit o vreme prin fata barului, pana am decis sa intru la baie. Speram sa pot sorbi o inghititura de la robinet, sa imi alint macar setea. Stiam ca in avion am sa primesc lichide pe gratis dupa pofta inimii si nu consideram neaparat necesara o usurare inutila de bani, fie ea si de 3€.
Intru convinsa la baie, gata sa sar pe cel mai apropiat robinet, cand imi fata imi apare o amarata de chiuveta, murdara si invechita, desupra careia atarna o teava jalnica si ruginita, de pe vremea cand s-a pus prima caramida la aeroport. Arata mai groaznic si mirosea puternic a clor si murdarie.
De cosmar, mai ales ca eu speram ca macar la Otopeni locul unde poposec toate personalitatile (fitele) sa fie cat de cat o toaleta normala (curatica, ingrijita, fara miros sau fara rugina).
Am luat-o la fuga de acolo, si m-am dus tinta la barul cu chelneri lenesi si fitosi, de unde am achizitionat apa la 3€, dupa ce am asteptat vreo 5 minute, nu ca era ceva coada, dar puturoasa de vanzatoare/chelnerita nu a binevoit sa se ridice de pe scaun.
Voiam chiar sa le strig „nu serveste nimeni aici”, deranjandu-i din depanatul amintirilor la cafeaua de dimineata, pe care o serveau fara graga, cand m-a razgandit gandul ca as putea primi vreo sticla cu apa imbunatatita de un scuipat aditional. Niciodata nu se stie.

Am baut fix trei inghitituri, dupa care am aruncat-o in Munich, cand am trecut prin al doilea tur de securitate. Cica nu e voie cu lichide nici dupa ce ai trecut de control.

Cafeneaua cu detalii

Realitate vs fictiune

Ii arat unei cunostinte (poloneze) un text de-al meu, tiparit pe niste coli. Dintre toate cuvintele intelege doar unul: sex. Ma intreaba ce inseamna si daca inseamna acelasi lucru ca si in poloneza. Ii marturisesc indiferenta ca da.
Ea ramane surprinsa, se socheaza o clipa, iar apoi trage concluzia: scrisesem o poveste de iubire, barbatul din poveste nu e sotul meu, iar in text era inclus cuvantul sex.
In mintea ei se formeaza instinctiv o gaura, uriasa si adanca, un mix in care aceste elemente sunt de neconceput. Explicatiile ulterioare, despre cuvant si contextul total diferit (de ceea ce credea ea) in care a fost folosit sunt primite cu dezinteres. Conexiunea s-a facut si ca o sudura eterna, nu mai poate fi modificata.
Din strafundurile mintii scobeste cu greu, catre propriul sot o intrebare:
- Tu te-ai supara daca as scrie o poveste, despre altcineva in care ar aparea cuvantul sex?
Deja nu mai intelege ca povestea e poveste si realitatea realitate. Nu mai face diferenta intre fictiune si concret. Autorul ii sta in fata, iar cum autorul e concret, la fel de concret e si textul si cuvantul. Nu mai are importanta ca povestea e fictiune.

****
La teatru am avut o povestioara de interpretat. Ceva despre o sotie si un sot, se cearta, se omoara si gatesc ceva din carnea celuilalt. O idee banala, ireala, abstracta de pus in scena.
Am facut-o cu zambete, cu relaxare in moduri cat mai originale. Un joc, un exercitiu de regie si interpretare.

In particular am avut proasta inspiratie sa povestesc povestioara. Un fir horor s-a desprins din ochii care urmarisera atatea filme aburitoare de amor si crime, pasiune si cruzime.
A urmari pe altii la televizor e ok, dar al asculta pe cel de langa tine cand iti povesteste ca a pus in scena, ceva asemanator e mult prea complicat.

Dormitorul de chibrituri

Suntem doua furnici. Traim intr-o mica cutie de chibrituri.
Fiecare are o agenda, in care isi noteaza cu atentie programul zilnic, aniversari si evenimente.
Dormitorul e la nivelul superior al cutiei, pe chibriturile moi. Petrecem acolo noaptea, de obicei imbratisati.
Ziua eu ma ocup de curatenia cutiei, de aranjatul chibritelor si pregatirea hranei.
Ziua, tu esti mai mereu plecat, in cautarea bucatelor sau a altor chibrituri folositoare prin casa.
Spre seara te intorci. Imi povestesti ce si cum ai facut, ce ai gasit si unde, cu cine te-ai intalnit, ce ati vorbit si despre cine.
Iti povestesc si eu ce am facut, ce n-am facut si cand voi face.
Ne mancam mancarea, ne bem ceaiul si ne punem iar in pat. Ne imbratisam vreo jumate de ceas, dupa care ne intoarcem fiecare pe chibritul lui si adormim.
Maine incepe o noua zi istovitoare.
La fel ca cea de azi.

Unde am mai fost

Inca o scrisoare

Dupa zece ani iti scriu din nou o scrisoare. Vei mai gasi un loc, pentru inca o dovada de iubire in cutia cu amintiri de la mine, aceea din inima ta.

Se fac zece ani dragul meu de cand ne-am cunoscut intr-o seara de iulie.
Mi-ai zambit si mi-ai spus povesti, la lumina lunii, intr-un colt de drum.
Eu te-am ascultat voioasa, ti-am zambit si ti-am raspuns la toata ghicitorile vietii. Ne-am petrecut noaptea povestind ale tineretii capcane, iubiri si desertaciuni, ca doi prieteni ce se cunosteau dintotdeuna, doua suflete pereche ce in sfarsit s-au asezat la masa iubirii.
Sufla un vant de vara, aducator de ploaie si miresme de flori. M-ai tras mai aproape, iar eu m-am lasat cuprinsa de bratele tale. Traiam clipa iubirii in noaptea aceea frumoasa. Tineri, veseli si cu ardoare, nerabdatori, impacienti, gasindu-ne unul pe altul intr-o inlantuire fara de margini sau precedent.
Tarziu au aparut si zorile, triste caci trebuiau sa ne sopteasca, ca momentul fericirii are si un final. M-ai condus tacut spre casa, nerabdator pentru urmatoarea intalnire, inmanandu-mi pe un colt de hartie numarul tau de telefon. Il pastrez inca, pitit intr-o bomboniera printre alte bijuterii.
Mi-ai spus noapte bune si mi-am facut promisiunea suprema, sub semnul caruia a stat mereu iubirea noastra: „nu iti primit nimic”.

Ploua

…iar fereastra imi sopteste ca vara se lasa asteptata.
Oficial aici incepe pe 21 iunie, deci ar mai fi de asteptat cateva zile bune.
Dimineata mai trag cu ochiul in garderoba, la rochiile subtiri si lejere de vara. Sunt la conservat, pentru cele 7-8 zile de caldura adevarata pe care le astept nerabdatoare.

Daca am noroc termometrul v-a arata 30 de grade...

Sound of Silence

for you

Vesti din RO

Azi am vorbit cu o prietena din RO. Printre ganduri si povesti, mi-a trimis un link, ca sa nu raman proasta, si sa fiu la curent cu ce se promoveaza la televizor in Romania.
Din acelasi ciclu am mai citit o postare pe un blog.

Sunt trista si un pic revoltata. Ma impac cum ma impac cu dorul de casa, iar cand ma uit spre Romania, nazuind o speranta, vad doar un tunel negru, murdar la intrare, inghesuit de moravuri usoare si nelegiuiri.

De cand am plecat parca lumea si-a pierdut busola, amestecand acum in voie mizerii si bunatati, gatind un ghiveci de muraturi cu zarzavaturi prospete de gradina, din care sigur iese o mancare fara gust.

Parca ne-am tampit. Ne-am pierdut. Ne-am pierdut pe noi insine, mintile, morala, educatia, cultura, mandria, trecutul, respectul, demnitatea si ar mai fi...
Am uitat de mandrie, de demnitate, de morala, si ne-am trantit intr-un noroi adanc si lipicios, care pute si ne impute pe toti.
Nu stim sa ne traim saracia sau sa ne bucuram de bogatie. Nu stim sa agonisim sau sa fim darnici. Am uitat de moravuri, de modestie si bunacuviinta.
Am ridicat la rag de intelepciune prostia, ne-am pus ninfe fete cu reputatie patata si zeite pe proastele clasei. Am inlocuit pe Fat-Frumosul cel viteaz si curajos, cu batranelul cu bani si cat mai multi ani. Cei care pana mai ieri erau la coada societatii, i-au ajuns azi in frunte, fiindu-ne prezentati ca modele de viata si de succes.
- Vorbeste-ne despre Romania, imi cer polonezii.
Eu, ce sa le spun?
Le povestesc istorie, eterna placa cu Ceausescu, Vlad Tepes si Dracula, dacii si romanii.
- Dar acum? Ce se intampla acum, ma intreaba ei?
La care eu tac.
Mai povestesc cum era pe vremea mea, cand invatam la scoala filosofia, psihologia, economia si logica, cand faceam sport doua ore pe saptamana, si ce bine mi-a prins.
Era pe vremea cand fetele se rusinau doar la cuvantul dezvirginare, cand cele cu reputatie patata, mereu absente si afone erau privite cu dispret. In vremurile in care invatam pe rupte ca sa intru la faculatete la fara taxa, nici gand de faculatate particulara care era echivalentul neputintei mele intelectuale.

La care o Monica ma intreaba:
- Pentru ce atatea sfortati si nopti nedormite, cand pot sa imi dau chilotii jos la televizor?
- Pentru onoarea ta fata, si respectul fata de tine!

26 Mai - Dzień Matki

In Polonia pe 26 Mai se sarbatoreste Ziua Mamei.
Doresc si eu, toate cele bune, pentru toate mamele din lume!

Wszystkiego najlepszego!

Truskawki start

Polonezii au dat startul la capsuni.
Cum aici nu creste o varietate atat de mare de fructe (struguri, pepene verde, pepene galben, caise), putinele fructe care se cultiva sunt valorificate la maximum.
In afata de traditionalele mere, am observat ca cele mai populare fructe sunt capsunile, afinele si zmeura.
Capsunile se vand peste tot, din mai pana in iulie. Le gasesti in magazine, in piete, la colturile de strada sau langa drumurile nationale, impachetate in traditionalele cosulete de un kg sau doua, invitand trecatorii la ospat.

...si liliacul a inflorit

Productie proprie :)

Probabil in Romania s-a si uscat deja, insa dupa cum spuneam (mai demult) aici anotimpurile sunt intarziate.

Toruń intre prezent si trecut

Povesti din viitor. Parul.

Cand eram mica, imi amintesc ca mama avea un par auriu. Stralucea in lumina soarelui, iar firele erau delicate, moi si rare.
Se rupea usor si de fiecare data cand trageam de el, ea spunea: „Au”.
Probabil o durea sau era tristetea si teama ca-l v-a pierde.
La inceput se supara, mai apoi, iertandu-ma imi spunea ca nu o durea chiar atat de tare.

Eu m-am nascut fara sau cu par multicolor, cum e la moda sa ii spunem acum. O peruca artificiala, ar zice bunica. O modalitate de a fii mereu nou, conform reclamei de la televizor.
Mi-am primit prima periuca la 5 ani. Pana atunci mama ne tinuse fara.
Intr-o zi Ada, sora mea, a venit plangand ca doar ea nu are par din intreaga clasa. Cand s-a intors cu mama de la cumparaturi avea unul lung, rosiatic aprins.
Am atins-o incet, cu grija si curiozitate. Usor am tras de el. Nu a simtit nimic. Am tras mai tare si dintr-o data o gramada de par sa rasturnat in bratele mele.
Mama mi-a luat-o din mana si mi-a zis blanda:
„Maine iti cumparam si tie, dar asta e a Adei. E parul ei.”

In adolescenta il schimbam zilnic. O noua forma, o noua culoare, noi incercari fara de succes in a gasi ceea ce mi-se potriveste.
La sfarsitul liceului, parca imi gasisem partenerul. Un par lung, castaniu inchis, cu un breton scurt si cateva fire aurii. Nici blonda, nici bruneta, dar mult mai potrivita decat rozul intensiv al Adei.

Facultatea a fost un adevarat tur de forta. Printre sesiuni si cluburi, am avut putin timp sa ma gandesc la par. O vreme traiam chiar fara. Ma alaturasem unui grup de colegi cu vederi mai naturale despre tot ceea ce ne inconjoara.
Mama era trista, zicand ca imi pierd feminitatea. Tata indiferent. Niciodata nu avuse par, nici macar artificial.

Cand l-am vazut pe el, am inceput sa ma simt goala. Eram cumva dezbracata si toata lumea se holba la mine. Avea ochii naturali albastrii. Un par scurt, castaniu inchis sau cateodata blond, putin mai lung si carlontat. Eu preferam castaniul, dar el zicea ca blondul e mai comod si se asorta mai usor cu ochii albastrii.
Am reinceput sa port par. La inceput, un negru scurt si carlontat. Treptat mi-am schimbat culoarea in albastru, portocaliu si blond.
Nici una nu parea sa mi-se potrivesca. Undeva pe la mijlocul relatie noastre mi-am regasit, intr-o cutie veche de carton, parul castaniu din timpul liceului.
Cand i l-am aratat a ramas mirat. Mi-a marturisit socat ca seaman cu mama lui, doar ca ea, il avuse natural.
Cand ne-am despartit l-am ars de suparare.

Acum il port roscat si cu radacini negre. Firele sunt groase si drepte. Frizura e scurta si cu doua agrafe. Era asta sau cea carlontata.
L-am primit la angajare, in pachetul „Welcome”. Culoarea e la fel pentru toate femeile, dar tunsura e diferita, de la un departament la altul.
Noi, la relatii cu publicul avem dreptul de a alege intre doua tunsuri.
PR-ul zice ca da un sentiment de confortabilitatea mai mare clientilor. Au impresia ca sunt mai multe variante, ca au de unde alege. Ma multe frizuri, mai multe variante. Dar substanta e aceeasi, ca si culoarea. Ea nu difera.

Mamei i-a cazut aseara ultimele fire. Erau ascunse sub parul artificial, dar nu au mai rezistat. Copii Adei s-au nascut fara – probabil si ai mei – desi sotul ei s-a nascut cu par. L-a pierdut in copilarie, dar totusi spera ca poate ei or sa-l mosteneasca.
Probabil nu se mai naste nimeni de acum inainte cu EL.

Dług - Datoria

Te intalnesti cu cineva pe strada, un fost coleg, un fost vecin de la bloc, careva, oarecare. Stai cu el la o cafea, vorbiti una, alta, iar el iti propune o afacere. Te invarti un pic, te sucesti, si in cele din urma incerci sa combini ceva. Iti combini viata si nici macar nu o stii.

Dług – un film bazat pe o poveste reala!

Dług e un film care ridica doua probleme:

Prima – morala, a omului cu sine insusi
Cine e criminalul, cel care infinge cutitul sau cel care il forteaza sa o faca? Cine e victima, cel care moare sau cel fortat sa omoare? Unde se rupe firul ratiunii? Cand omul devine animal? Cine e animalul? Ce faci cand nu ai scapare? Unde fugi cand nu ai unde fugi?

A doua – sociala, specifica tarilor post comuniste
In tarile post-comuniste s-a dezvoltat dupa trecerea la capitalism o categorie sociala speciala. Ea s-a nascut din oameni frustrati, provenind din familii destramate, alcolice si sarace, mereu certate cu legea. Neadaptati la capitalism si la performanta, needucati si fara sursa de venit, acesti oameni au inaintat intr-o directie opusa normelor sociale, scopul lor principal fiind banul sau acapararea lui cat mai usor, evitand munca si profitand dupa altii.
Comportamentul agresiv, invatat mai intai in familie, cand mama primea bataie de la tata, apoi de la camarazii de cartier prin umilinte si provocari, combinat cu frustrare de a fi un ratat fara bani si-au spus cuvantul, la inceput in cazuri izolate, mai apoi la nivelul intregii comunitati (tari).
Acesta categorie sociala e tipica tarilor comuniste, dezvoltandu-se pe baza unui sistem corupt, schimbator si neputincios.

Restul societatii incerca sa ii evite, sa se fereasca de ei, dar niciodata nu stii peste cine dai in cale.

Dług, un film care te forteaza sa te gandesti de doua ori, inainte sa te adresezi unui necunoscut.