Mic ghid al Bucurestilor

Casa Poporului
in afara: o cladire impunatoare ce atrage turisti;
in interior: un loc de poveste, casa din Ferma Porcilor lui Orwell;

Muzeul Satului – un loc frumos, ce te duce in trecut la o Romanie simpla, curata si spirituala;

Calea Victoriei – o strada strampta, aglomerata si baltoasa, din loc in loc presarata cu vitrine mohorate si pretentioase, impodobite cu ceva nume sonore (ale modei);

Calea Dorobantilor – o strada mai curatica, cu masini parcate pe trotuare si ceva magazine de haine aruncate de-o parte si de alta la parterul blocurilor comuniste;

Aleea Lipscani – o ulita in reconstructie, ce incepe cu sediul elegant al unei banci si se termina cu mizeria unei colonii de tigani;

Metroul – o constructie impresionanta, interesanta si foarte utila; din pacate murdar si plin de graffiti;

Bucuresti Plaza –un centru comercial mizerabil, aglomerat si plin de fete neserviabile; un loc in care nu ai ce cauta fara o punga de la Zara atarnata pe brat;

Magazinul Unirea – o cladire uriasa, in forma de depozit, plasata in centrul orasului si impodobita cu reclame; un loc in care chicsul si luxul se impletesc miraculos;

City Mall – un loc in care poti vedea cum arata o investitie esuata;

Romanian dream: casa (si masina)

Am auzit de visul asta de cand am inceput sa imi formulez aspiratiile in minte.
La inceput sub forma de implinire, la diferite personelor din jur: „si-au luat masina”, „s-au mutat la casa”, „au apartament”, in general la plural, simbolizand implinirea care se realizeaza in doi, si mai putin la singular, dand impresia ca unuia singur nu ii prieste sa ca ii este peste puteri (alt mit de-al nostru).

Ulterior, l-am observat la prietenii apropiati sau de aceeasi varsta, de obicei prelucrat cu destinatia concreta a locuintei, si mai putin a modelului masinii.
In cele din urma l-am auzit in discursurile parintilor, care ne indrumau spre un tel in viata si ne ofereau reteta suprema a fericirii si impliniri noastre.

Cumva visul nu m-a prins. A clacat undeva in suprapunerea mea de dorinte, idealuri si stilul hoinar de viata, pe care mi l-am insusit.
Au fost, totusi clipe in care mi-am dorit o casa, putine, dar cu specificul lor, in care ardeam de dorinta sa bat un cui intr-un perete al meu. Al meu, si atat.
Am avut insa o mica sansa, sa trag cu ochiul la ce ar fi putut sa fie viitorul meu. Atunci mi-am pus intrebari din alta perspectiva si am cautat raspunsuri mult mai indrasnete.

De ce m-as lega de un oras anume, cand sunt atatea locuri frumoase in care pot petrece clipe memorabile? De ce sa imi condamn tineretea intre peretii unei garsoniere, intr-un bloc invechit si prafuit de vreme, cu intretinerea umflata si vecini moracanosi?
De ce sa imi limitez aspiratiile si sa ma incapatanez sa locuiesc aici, fara a scoate macar nasul pe fereastra si a privi la ce as putea sa gasesc?

Dupa ce mi-am inceput hoinareala, am resimtit proprietatea ca pe o responsabilitate, o legare de loc, o condamnare a zborului fugar si o limitare a libertatii dupa care am tanjit intotdeuna.
Am inteles ca pentru mine a detine cativa pereti incarcati cu mobila nu constituie o realizare, caci „casa” ti-o faci cu sufletul, nu cu caramida, si am priceput ca voi fi mai aproape de fericire, intr-o camera inchiriata alaturi de un suflet al tau, decat intr-o camera a mea, cu un suflet inchiriat.