Filme si clisee

Am urmarit intamplator filmul Monte Carlo. Actiunea e ceva de genul: trei americance de familie medie (doua cu liceul si una la colegiu) merg la Paris, unde una dintre ele este confundata cu o bogatasa englezoica. Cu spirit de aventura profita de confuzie, zboara la Monte Carlo si se bucura de atentiile, darurile si beneficiile averii.

Pe langa cliseele despre dragoste (cum ca dragostea iti schimba personalitatea si te transforma in cu totul o alta persoana), despre bogati si saraci (cum ca bogatii is rai si expeditori, in timp ce saracii is buni si atenti cu toata lumea), despre chelneri (cum is ei umiliti pentru ca trebuie sa iti ia farfuria din fata dupa ce ai terminat de mancat, si aici se trage un cadru cu fata trista si umila a unei chelnerite), mai apar in film si clisee despre Romania, ai carei bieti copii au nevoie de actiuni de caritate si voluntari americani, ce au terminat cu brio liceul.

Cea mai penibila secventa din film e la final, cand apare scris cu litere mari ROMANIA, in care vine americanca cu liceul luat sa faca actiuni de voluntariat, in contrast cu secventa in care sora ei chelnerita (tot cu liceul luat), nu e capabila sa se integreze la o petrecere „putin mai eleganta” si prefera sa adune farfuriile, munca la care de altfel se pricepe de minune.

Dupa mine un final mult mai bun ar fi fost acela in care voluntara si-ar fi exercitat munca incercand sa-si educe sora in taina bunelor maniere, a limbii franceze si a culturii generale, (lucruri pe care eu le-am invatat urmand scoala din Romania, aia fata voluntari), doar in caz ca mai nimereste pe la vreo petrecere selecta.

Am gasit filmul ofensator, pentru mine, ca fost elev si student al scolilor romanesti. Nu avem noi cel mai bun sistem de invatamant, insa am ramas cu doua limbi straine in urma lui, cu notiuni de cultura generala si bune maniere, in asa fel incat, atunci cand am participat la o petrecere mai eleganta, in compania francezilor, englezilor, americanilor si asa mai departe, sa stiu cum sa ma comport, nu sa ma pun sa adun farfuriile de pe masa in lipsa de ocupatie. Si asta e valabil nu doar pentru mine, dar si pentru multi alti romani, absolventi de scoli romanesti, pe care ii cunosc.

Touché?

Profesoara de romana

Prima data am scris poezie in clasa a saptea, in generala. A intrat in clasa profesoara de romana si ne-a spus ca e un concurs de poezii. Bineinteles ca s-a uitat prima data spre preferatii ei, printre care eu nu eram, caci mie nu-mi prea placea sa invat comentarii pe de rost si faceam ore in particular cu altcineva.

Atunci m-am gandit, ca nu o fi prea greu sa fac si eu o rima si am pus trei poezii primitive pe o coala de hartie. Nu am avut insa curajul sa i-le inmanez, probabil intimidata de stilul ei, ce-ti transmitea prin fiecare por ca esti un nimeni, nesemnificativ pentru ea.

Am scris a doua oara in liceu, asa intr-o toamna, o poezie, pe masa din bucatarie, privind melancolica un apus de soare rosu si auriu. I-am aratat-o unei prietene, ce scria si ea. Mi-a dat cateva indrumari de stil, cam ce si cum ar trebui sa transmita o poezie, cumpletate de cateva sfaturi despre cum se scriu poeziile. I-am aratat poeziile profesoarei de romana din liceu. Ea le corecta, le mai ajusta cu cate un cuvant si atat. Niciodata nu le-a criticat, nu le-a laudat, m-a lasat libera sa-mi gasesc calea, stilul si aprecierea. Cateodata mai participam la concursuri, mai primeam cate o carte, mai publicam intr-un ziar, si ma intalneam cu profesoara din generala, neschimbata la fizic si probabil in caracter, dar vazand-o intr-o lumina noua, printre alte capete mai luminate ale literaturii, o gaseam mica, mica de tot, neinspirata, neoriginala, o copie a ceva ce vrea sa reflecte literatura. Probabil cine era ea.