Zece grade. O rochie subtirica, sandale, un sal si o jacheta de vara. Ma uit la unghiile rosii ce dau contur sandalelor albe si ma minunez ca nu inghet. E un pic rece insa nu disper, nu fug acasa si nici nu o sa ma imbolnavesc maine. M-am schimbat.
La inceput a fost iarna, grea cu -20, vant si multa zapada. La inceput a fost sapca, inexistenta in RO si obligatorie in PL, fularul de decor, transformat in utilitate si botinele groase inlocuind cismele fashion-iste.
Apoi a venit vara, dimineta insorita de un soare cu dinti, amiaza mai calta cu trei grade si seara racoroasa. Am inteles rostul gecilor jachetelor (de vara), ce in RO sunt mai mult de decor, in timp ce aici sunt o necesitate de primavara tarziu pana toamna devreme.
Se afișează postările cu eticheta Viata pe alte meleaguri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Viata pe alte meleaguri. Afișați toate postările
vineri, 18 iunie 2010
sâmbătă, 31 octombrie 2009
Salul de acril
Grabesc pasul. Stiu ca se inchide magazinul si alerg sa intru inainte sa-si lase ruleta jos.
Intru, ma uit in stanga, in drepta, in sus la rafturi si dau sa ies.
La iesire zaresc un sal in vitrina. Intorc pasul si incep sa-l caut disperata din priviri.
Nu-il gasesc si intreb domnisoara blonda de la casa.
- E ultimul. Vi-l aduc acum. Raspunde ea zambitoare.
Il aduce. Il ating. Combinatia de flori e geniala. Culorile nu sunt atat de vii, dar atingearea e moale. Decid:
- Il iau.
- Dar trebuie sa platiti cu bani, caci am inchis casa. Si nu stiu cum sa va dau bon.
- Faceti-mi o factura. Ii raspuns salvatoare, scot banii si ating iar salul.
Ea incepe sa scrie, eu intreb:
- E din lana?
- Nu stiu, stati sa ne uitam.
Ne uitam. Acril 100%.
- Hm, pai daca ma gandesc bine, sincer nu stiu ce sa ma decid. Poate nu-l iau.
- Cum credeti... imi raspunde zambitoare.
- Ei, nu il ia. Mi-e greu sa ma decid atat de repede si e ultimul ... si se inchide. Bine, nu-l iau. Ma scuzati pentru deranj.
- Nu-i nici o problema.
Ies. Grabita imi indrept pasii spre usa inainte sa ma inchida pasnicii in centrul comercial.
A doua zi pe la amiaza imi amintesc de salul de acril. Era moale si frumos, dar totusi nu mi-ar fi tinut prea mult de cald si s-ar fi uzat repede. Mult prea repede pentru ...
- Ei, stai nu cumva l-am platit? Dar nu tin minte sa-mi fi luat banii inapoi.
Ma uit in portofel. Lipsesc intr-adevar. Deci i-am dat, insa nu l-am luat, iar domnisoara de la casa a uitat sa mi-i dea inapoi.
Sa merg sa o intreb? Ei si daca nu-si mai aduce aminte? Poate isi aduce aminte dar nu mai recunoaste?
Spre seara imi indrept pasii din nou spre magazin. Ma duc direct la casa unde nu o mai gasesc pe domnisoara blonda. Gasesc in schimb o roscata si o bruneta. Le abordez si dupa ce schimbam cateva vorbe ele o suna pe colega lor:
- E aici o doamna ... in legatura cu un sal .... l-a platit dar nu l-am mai luat .... a stii ... despre ce suma e vorba .... a, si ii pui tu maine la loc .... bine, ... bine .... pa,pa.
Imi intind banii iar eu le multumesc. Ies usurata zambind admirativ pentru corectitudinea vanzatoarei blonde.
In drum spre iesire imi pierd zambetul, cand imi trece prin minte intrebarea stupida despre cum s-ar fi sfarsit povestirea daca s-ar fi intamplat in Romania.
Intru, ma uit in stanga, in drepta, in sus la rafturi si dau sa ies.
La iesire zaresc un sal in vitrina. Intorc pasul si incep sa-l caut disperata din priviri.
Nu-il gasesc si intreb domnisoara blonda de la casa.
- E ultimul. Vi-l aduc acum. Raspunde ea zambitoare.
Il aduce. Il ating. Combinatia de flori e geniala. Culorile nu sunt atat de vii, dar atingearea e moale. Decid:
- Il iau.
- Dar trebuie sa platiti cu bani, caci am inchis casa. Si nu stiu cum sa va dau bon.
- Faceti-mi o factura. Ii raspuns salvatoare, scot banii si ating iar salul.
Ea incepe sa scrie, eu intreb:
- E din lana?
- Nu stiu, stati sa ne uitam.
Ne uitam. Acril 100%.
- Hm, pai daca ma gandesc bine, sincer nu stiu ce sa ma decid. Poate nu-l iau.
- Cum credeti... imi raspunde zambitoare.
- Ei, nu il ia. Mi-e greu sa ma decid atat de repede si e ultimul ... si se inchide. Bine, nu-l iau. Ma scuzati pentru deranj.
- Nu-i nici o problema.
Ies. Grabita imi indrept pasii spre usa inainte sa ma inchida pasnicii in centrul comercial.
A doua zi pe la amiaza imi amintesc de salul de acril. Era moale si frumos, dar totusi nu mi-ar fi tinut prea mult de cald si s-ar fi uzat repede. Mult prea repede pentru ...
- Ei, stai nu cumva l-am platit? Dar nu tin minte sa-mi fi luat banii inapoi.
Ma uit in portofel. Lipsesc intr-adevar. Deci i-am dat, insa nu l-am luat, iar domnisoara de la casa a uitat sa mi-i dea inapoi.
Sa merg sa o intreb? Ei si daca nu-si mai aduce aminte? Poate isi aduce aminte dar nu mai recunoaste?
Spre seara imi indrept pasii din nou spre magazin. Ma duc direct la casa unde nu o mai gasesc pe domnisoara blonda. Gasesc in schimb o roscata si o bruneta. Le abordez si dupa ce schimbam cateva vorbe ele o suna pe colega lor:
- E aici o doamna ... in legatura cu un sal .... l-a platit dar nu l-am mai luat .... a stii ... despre ce suma e vorba .... a, si ii pui tu maine la loc .... bine, ... bine .... pa,pa.
Imi intind banii iar eu le multumesc. Ies usurata zambind admirativ pentru corectitudinea vanzatoarei blonde.
In drum spre iesire imi pierd zambetul, cand imi trece prin minte intrebarea stupida despre cum s-ar fi sfarsit povestirea daca s-ar fi intamplat in Romania.
marți, 4 august 2009
Dileme de emigranti
In weekend am fost la niste prieteni polonezi (el + ea + un bebe in burta) unde am facut foamea, caci ne-au invitat la cina si ne-au servit fructe de trei feluri si ceva biscuiti.
Pe cand ma intorceam acasa cu stomacul trist si gol, ma gandeam melancolica, ca daca as fi vizitat romani as fi plecat cu stomacul plin si fericit, caci le-as fi spus fara ocol ca mi-e foame, iar ei mi-ar fi intins macar o felie de paine cu gem (sau zacusca – in my dreams), cum mancam noi in zilele de saracie studenteasca.
Dar aici nu se cere asa ceva. Poate catorva prieteni foarte apropriati le-as putea sugera discret ca m-a lovit foamea si ar fi placut sa o potolesc cu o bucatica de ceva.
Polonezii sunt ospitalieri nu despre asta e vorba, insa sunt mult mai discreti, iar daca relatia nu include mancare, ea nu se serveste si nici nu se cere.
Nu zic, discretia e frumoasa, dar cateodata ma apuca un dor de „casa” si ma gandesc cu tristete ca niciodata nu o sa ma simpt in largul meu aici in afara peretilor casei mele, sa cer mancare daca mi-e foame, sa spun ce cred chiar daca asta socheaza sau nu coincide cu parerea interlocutorilor si sa ma bucur cu toate emotiile deschis si cu intensitate.
Pe de alta parte mi-e frica ca o sa ma „prea” adaptez, de voie, de nevoie si fara sa-mi dau seama o sa devin mult mai „politicaly correct” si mai putin „libera si deschisa”.
Pe cand ma intorceam acasa cu stomacul trist si gol, ma gandeam melancolica, ca daca as fi vizitat romani as fi plecat cu stomacul plin si fericit, caci le-as fi spus fara ocol ca mi-e foame, iar ei mi-ar fi intins macar o felie de paine cu gem (sau zacusca – in my dreams), cum mancam noi in zilele de saracie studenteasca.
Dar aici nu se cere asa ceva. Poate catorva prieteni foarte apropriati le-as putea sugera discret ca m-a lovit foamea si ar fi placut sa o potolesc cu o bucatica de ceva.
Polonezii sunt ospitalieri nu despre asta e vorba, insa sunt mult mai discreti, iar daca relatia nu include mancare, ea nu se serveste si nici nu se cere.
Nu zic, discretia e frumoasa, dar cateodata ma apuca un dor de „casa” si ma gandesc cu tristete ca niciodata nu o sa ma simpt in largul meu aici in afara peretilor casei mele, sa cer mancare daca mi-e foame, sa spun ce cred chiar daca asta socheaza sau nu coincide cu parerea interlocutorilor si sa ma bucur cu toate emotiile deschis si cu intensitate.
Pe de alta parte mi-e frica ca o sa ma „prea” adaptez, de voie, de nevoie si fara sa-mi dau seama o sa devin mult mai „politicaly correct” si mai putin „libera si deschisa”.
luni, 2 martie 2009
Inca o lectie
In weekend am fost la Ambasada. Ziua martisorului.
Lume multa, mancare putina, ambasador nou, limbaj de lemn.
Cumva lipseste conexiunea la Ambasada. Lipeala. Vin putini romani si e o stingaceala ingrozitoare.
Ambasadorul ne-a intampinat cu un discurs lung si fara continut. Au mai vorbit si altii, iar povestea s-a prelungit prea mult. Lumea si-a pierdut rabdarea si a inceput sa manace.
Mancarea era putina (buget de austeritate) si s-au repezit cu totii la ea.
S-au acordat premii, felicitari, cadouri. Le-au primit ei, le-au dat ei. Noi spectatori si aplaudici.
Mi-as dori sa fie putin mai altfel. Sunt putini romani aici, iar intalnirile la ambasada ar fi un prilej minunat sa ne aducem aminte de cine suntem si ce reprezentam cu adevarat.
Ar fi dragut sa fim intampinati cu mai multa caldura, cu mai multa personalitate, cu ospitalitate, iar ospitalitatea se masoara nu numai in numarul bucatelor, dar si in gesturile gazdei.
Limbajul de lemn, sau o alta neajunsa a politicienilor/diplomatilor romani. Dupa aproape 20 de ani, nu am invatat ca oamenilor nu le place sa fie aplaudici. Isi pierd rabdarea, in prima faza, iar mai apoi devin furiosi.
Cuvintele putine si concrete sunt cele mai apreciate. Din pacate politicienii/diplomatii uiata ca se adreseaza unui public din ce in ce mai educat, mai adaptat si mai rapid, a carui optiune poate sa fie butonul rosu de la telecomanda sau mancarea.
Facand o paranteza imi aduc aminte de discursul unui viceprimar la deschiderea unui an scolar „Va doresc mult succes si multe impliniri in acest nou an scolar!”. Inutil sa mai spun ca a fost cel mai aplaudat discurs. Si singurul chip care mi-a ramas in minte de la acel eveniment.
La un curs festiv un profesor a vorbit aproape o ora. Lumea si-a pierdut rabdarea si a inceput sa il aplaude, numai sa taca. A tacut. Nu mai imi amintesc cine era.
Politicienii/diplomatii nu inteleg ca societatea le vorbeste, permanent si direct. Le transmite un mesaj, iar sarcina lor e sa il preia, sa il analizeze si sa se se adapteze, in functie de ceea ce li-se cere.
Adaptarea asta este din pacate prost vazuta la romani, caci origoliul e prea mare. Origoliul cateodata orbeste si creaza incompetenta.
Popularitatea este o formula pe care putini stiu cum sa o folosesca, dar care odata aplicata corect aduce mari beneficii.
Lume multa, mancare putina, ambasador nou, limbaj de lemn.
Cumva lipseste conexiunea la Ambasada. Lipeala. Vin putini romani si e o stingaceala ingrozitoare.
Ambasadorul ne-a intampinat cu un discurs lung si fara continut. Au mai vorbit si altii, iar povestea s-a prelungit prea mult. Lumea si-a pierdut rabdarea si a inceput sa manace.
Mancarea era putina (buget de austeritate) si s-au repezit cu totii la ea.
S-au acordat premii, felicitari, cadouri. Le-au primit ei, le-au dat ei. Noi spectatori si aplaudici.
Mi-as dori sa fie putin mai altfel. Sunt putini romani aici, iar intalnirile la ambasada ar fi un prilej minunat sa ne aducem aminte de cine suntem si ce reprezentam cu adevarat.
Ar fi dragut sa fim intampinati cu mai multa caldura, cu mai multa personalitate, cu ospitalitate, iar ospitalitatea se masoara nu numai in numarul bucatelor, dar si in gesturile gazdei.
Limbajul de lemn, sau o alta neajunsa a politicienilor/diplomatilor romani. Dupa aproape 20 de ani, nu am invatat ca oamenilor nu le place sa fie aplaudici. Isi pierd rabdarea, in prima faza, iar mai apoi devin furiosi.
Cuvintele putine si concrete sunt cele mai apreciate. Din pacate politicienii/diplomatii uiata ca se adreseaza unui public din ce in ce mai educat, mai adaptat si mai rapid, a carui optiune poate sa fie butonul rosu de la telecomanda sau mancarea.
Facand o paranteza imi aduc aminte de discursul unui viceprimar la deschiderea unui an scolar „Va doresc mult succes si multe impliniri in acest nou an scolar!”. Inutil sa mai spun ca a fost cel mai aplaudat discurs. Si singurul chip care mi-a ramas in minte de la acel eveniment.
La un curs festiv un profesor a vorbit aproape o ora. Lumea si-a pierdut rabdarea si a inceput sa il aplaude, numai sa taca. A tacut. Nu mai imi amintesc cine era.
Politicienii/diplomatii nu inteleg ca societatea le vorbeste, permanent si direct. Le transmite un mesaj, iar sarcina lor e sa il preia, sa il analizeze si sa se se adapteze, in functie de ceea ce li-se cere.
Adaptarea asta este din pacate prost vazuta la romani, caci origoliul e prea mare. Origoliul cateodata orbeste si creaza incompetenta.
Popularitatea este o formula pe care putini stiu cum sa o folosesca, dar care odata aplicata corect aduce mari beneficii.
vineri, 14 noiembrie 2008
Alegeri
Un articol superb in Capital
Felicitari!
Un articol care ma pune fata in fata cu intrebarea: eu cu cine votez?
Si ca tot veni vorba de alegeri, in urma cu o luna am cautat cu indarjeala pe interent candidatii din colegiul meu, al diasporei, al unui roman din Polonia.
Eram si eu curioasa sa aflu cine sunt candidatii, ce fac, cu se indelemnicesc, ce cred, ce promit. Ei, oferta. Oferta electorala.
Mai citisem pe alocuri in ziare, articole cu dedicatie, despre unii dintre candidati:
- un batranel din America, probabil rupt total de realitatile romanesti, cu care nu ma identific de fel;
- o tanara doamna din Spania, care reusise prin fortele proprii in viata, despre care mi-ar fi placut sa citesc mai multe;
- Petre Roman – despre care nu pot spune decat: cat tupeu domnule? Adica ma urmaresti si in afara Romaniei, numai ca sa imi storci un amarat de vot?
!Sa te voteze aia din tara, ca si tu ai contribuit la bunastarea ei, si lasa-ne pe noi astia plecati in pace, caci din cauza ta si a celor ca si tine, am plecat!
Chiar aveam o parere pozitiva despre el, dar mizeria asta nu o pot tolera.
Probabil unii si-ar vinde si sufletul, numai ca sa ajunga parlamentari.
Revenind la candidati. Pai nu am gasit absolut nicaieri nici un fel de informatii, nimic. Toate paginile oficiale despre alegeri erau neactualizate si complet lipsite de informatii concrete.
Daca stie cineva unde as putea gasi mai multe informatii, va rog sa imi spune-ti si mie. Pana atunci, ma gandesc serios daca merita efortul sa merg pana la Ambasada, ca sa il fac pe unul deputat si pe un altul senator.
Parca toti sunt o apa si un pamant.
Felicitari!
Un articol care ma pune fata in fata cu intrebarea: eu cu cine votez?
Si ca tot veni vorba de alegeri, in urma cu o luna am cautat cu indarjeala pe interent candidatii din colegiul meu, al diasporei, al unui roman din Polonia.
Eram si eu curioasa sa aflu cine sunt candidatii, ce fac, cu se indelemnicesc, ce cred, ce promit. Ei, oferta. Oferta electorala.
Mai citisem pe alocuri in ziare, articole cu dedicatie, despre unii dintre candidati:
- un batranel din America, probabil rupt total de realitatile romanesti, cu care nu ma identific de fel;
- o tanara doamna din Spania, care reusise prin fortele proprii in viata, despre care mi-ar fi placut sa citesc mai multe;
- Petre Roman – despre care nu pot spune decat: cat tupeu domnule? Adica ma urmaresti si in afara Romaniei, numai ca sa imi storci un amarat de vot?
!Sa te voteze aia din tara, ca si tu ai contribuit la bunastarea ei, si lasa-ne pe noi astia plecati in pace, caci din cauza ta si a celor ca si tine, am plecat!
Chiar aveam o parere pozitiva despre el, dar mizeria asta nu o pot tolera.
Probabil unii si-ar vinde si sufletul, numai ca sa ajunga parlamentari.
Revenind la candidati. Pai nu am gasit absolut nicaieri nici un fel de informatii, nimic. Toate paginile oficiale despre alegeri erau neactualizate si complet lipsite de informatii concrete.
Daca stie cineva unde as putea gasi mai multe informatii, va rog sa imi spune-ti si mie. Pana atunci, ma gandesc serios daca merita efortul sa merg pana la Ambasada, ca sa il fac pe unul deputat si pe un altul senator.
Parca toti sunt o apa si un pamant.
luni, 10 noiembrie 2008
Comunitate vs integrare/ Romani in Polonia
Aseara am ras cu pofta vreo 3 ore la „Mondenii”. I-am urmarit pe internet.
- What are you doing?
- I am watching this show. It is very cool.
- With a smile on his face: You miss Romania?
- A little.
Ma gandesc serios sa imi bag satelit „Made a la Romania” dupa ce o sa imi iau televizor.
Am zis ca, sigur imi bag dupa ce o sa am copii. Sa auda si ei limba romana vorbita de altii, sa vada un film cu Florin Piersic, niste desene animate traduse in romana sau, de ce nu, stirile de la ora 5. Poate stirile cand vor fi mai mari, adolescenti, in cautare de senzatii tari.
Ca un imigrant „fresh” pot sa spun, ca inca nu ma prinde pe deplin umorul polonez. Parca tot asta de acasa e mai dulce.
Mai alalta ieri ma uitam la ceva poze, ale unor cunoscuti raspanditi prin lume.
O camera semi mobilata, cinci-sase romani in jurul unei mesei, o cina improvizata in stilul tarii gazada, mai un remi, mai o carte.
Am trait si eu din astea, cand am emigrat intr-o tara cu comunitate.
Ne strangeam la M de sarbatori, sa mancam o mamaliguta, niste sarmale – cam uscate ca la magazin se vindea doar carne fara grasimi – sa ne mai spunem oful, mai trageam o barfa. Ei, din astea de imigranti.
Se pastra o admosfera, o apropiere, un contact. Avea unul un pachet de seminte si il imparteam bucurosi impreuna. Ne simteam romani si pastram flacara vie.
Mi-e dor de voi.
De cand locuiesc intr-o tara fara comunitate – is si putini romani pe aicea – viata e alta. Camera semi-mobilata prinde contur, in jurul mesei sunt polonezi si o romanca – daca nu o cunosti zici ca e poloneza, dupa vreo doua-trei propozitii se cam da de gol – mancarea e un mix polonezo-chinez, mexican sau ce o mai fi – ne place sa experimentam – in jurul mesei discutii despre gemeni, Radio Maria, vedete pe gheata sau alte subiecte de prima pagina.
Te asimilezi, te integrezi, nu ai de ales.
Cand am venit aici la inceput am suferit de o singuratate teribila. Nu cunosteam limba, polonezii erau sceptiti la vorbit engleza, iar eu ma simteam oriunde pe tusa.
Incercam sa invat limba, dar mergea greu si anevoie.
O vreme am cautat romani cu disperare. Am cautat mult ravnita comunitate. Comunitatea nu am gasit, nu era si nici nu este – sau poate nu stiu eu de ea – dar am gasit romani.
Am gasit niste domnisoare la un magazin, surprinse ca le-am abordat, dar prea fitoase ca sa isi piarda vremea cu mine, iar eu am renuntat sa le ofer contactul meu dupa ce m-au cam expediat. Probabil erau prea mandre de ele ca au ajuns in strainatate. Se mai intampla.
Am luat legatura cu ceva romance, le-am sunat de vreo 5-6 ori ca sa ne intalnim, dar erau prea ocupate. Mi-au promis de fiecare data ca ma suna inapoi si ca ne vom intalnim noi cumva. Astept si acuma telefonul lor ...
Am mai cunoscut un june, vorbea mult – semn rau la romani – ne-am inalnit de vreo 3 ori; prima data sa ne cunoastem, a doua oara sa ii imprumut niste carti si niste bani, a treia oara l-am vizitat la camin, inainte sa plece definitiv cu cartile mele si cu banii imprumutati. Erau doar 10 złoty, dar era o chestie de principiu. Benzina pana la el la camin a costat mai mult, dar in fine.
Dupa o vreme am inteles ca nu are rost sa mai caut comunitatea. Aici nu se formeaza. Suntem prea putini ca sa ne alegem cativa cu interese si dorinte comune. Pentru fericirea tuturor si mai ales a mea, am acceptat integrarea. Si polonezii m-am primit bine.
Suntem doua popoare diferite, dar foarte similare. Pacat ca nu trecem peste niste prejudecati – dar astea fac parte deja dintr-un alt post – deoarece am putea sa realizam foarte multe impreuna.
- What are you doing?
- I am watching this show. It is very cool.
- With a smile on his face: You miss Romania?
- A little.
Ma gandesc serios sa imi bag satelit „Made a la Romania” dupa ce o sa imi iau televizor.
Am zis ca, sigur imi bag dupa ce o sa am copii. Sa auda si ei limba romana vorbita de altii, sa vada un film cu Florin Piersic, niste desene animate traduse in romana sau, de ce nu, stirile de la ora 5. Poate stirile cand vor fi mai mari, adolescenti, in cautare de senzatii tari.
Ca un imigrant „fresh” pot sa spun, ca inca nu ma prinde pe deplin umorul polonez. Parca tot asta de acasa e mai dulce.
Mai alalta ieri ma uitam la ceva poze, ale unor cunoscuti raspanditi prin lume.
O camera semi mobilata, cinci-sase romani in jurul unei mesei, o cina improvizata in stilul tarii gazada, mai un remi, mai o carte.
Am trait si eu din astea, cand am emigrat intr-o tara cu comunitate.
Ne strangeam la M de sarbatori, sa mancam o mamaliguta, niste sarmale – cam uscate ca la magazin se vindea doar carne fara grasimi – sa ne mai spunem oful, mai trageam o barfa. Ei, din astea de imigranti.
Se pastra o admosfera, o apropiere, un contact. Avea unul un pachet de seminte si il imparteam bucurosi impreuna. Ne simteam romani si pastram flacara vie.
Mi-e dor de voi.
De cand locuiesc intr-o tara fara comunitate – is si putini romani pe aicea – viata e alta. Camera semi-mobilata prinde contur, in jurul mesei sunt polonezi si o romanca – daca nu o cunosti zici ca e poloneza, dupa vreo doua-trei propozitii se cam da de gol – mancarea e un mix polonezo-chinez, mexican sau ce o mai fi – ne place sa experimentam – in jurul mesei discutii despre gemeni, Radio Maria, vedete pe gheata sau alte subiecte de prima pagina.
Te asimilezi, te integrezi, nu ai de ales.
Cand am venit aici la inceput am suferit de o singuratate teribila. Nu cunosteam limba, polonezii erau sceptiti la vorbit engleza, iar eu ma simteam oriunde pe tusa.
Incercam sa invat limba, dar mergea greu si anevoie.
O vreme am cautat romani cu disperare. Am cautat mult ravnita comunitate. Comunitatea nu am gasit, nu era si nici nu este – sau poate nu stiu eu de ea – dar am gasit romani.
Am gasit niste domnisoare la un magazin, surprinse ca le-am abordat, dar prea fitoase ca sa isi piarda vremea cu mine, iar eu am renuntat sa le ofer contactul meu dupa ce m-au cam expediat. Probabil erau prea mandre de ele ca au ajuns in strainatate. Se mai intampla.
Am luat legatura cu ceva romance, le-am sunat de vreo 5-6 ori ca sa ne intalnim, dar erau prea ocupate. Mi-au promis de fiecare data ca ma suna inapoi si ca ne vom intalnim noi cumva. Astept si acuma telefonul lor ...
Am mai cunoscut un june, vorbea mult – semn rau la romani – ne-am inalnit de vreo 3 ori; prima data sa ne cunoastem, a doua oara sa ii imprumut niste carti si niste bani, a treia oara l-am vizitat la camin, inainte sa plece definitiv cu cartile mele si cu banii imprumutati. Erau doar 10 złoty, dar era o chestie de principiu. Benzina pana la el la camin a costat mai mult, dar in fine.
Dupa o vreme am inteles ca nu are rost sa mai caut comunitatea. Aici nu se formeaza. Suntem prea putini ca sa ne alegem cativa cu interese si dorinte comune. Pentru fericirea tuturor si mai ales a mea, am acceptat integrarea. Si polonezii m-am primit bine.
Suntem doua popoare diferite, dar foarte similare. Pacat ca nu trecem peste niste prejudecati – dar astea fac parte deja dintr-un alt post – deoarece am putea sa realizam foarte multe impreuna.
vineri, 31 octombrie 2008
Sarbatori
La americani se apropie „Ziua alegerilor”, la noi „Ziua mortilor”. Oare care ajunge mai repede?
Ziua mortilor la polonezi se sarbatoreste „pe bune”. E zi libera, toate magazinele si institutiile sunt inchise, iar principala activitatea se invarte in jurul cimitirului, unde infloresc afacerile cu lumanari si flori – din plastic sau naturale, dupa buzunar.
Cu cateva saptamani inainte toate magazinele isi fac aprovizionarea si isi expun colectiile de lumanari, care mai de care. Se fac chiar si promotii, 3x1 si din alea!
In ziua cu pricina se inchid strazi, se redirijeaza circulatia si toate drumurile duc la cimitir.
Mie personal nu imi plac cimitirele, cu exceptia unuia pe care l-am vazut in Lituania, intr-o padure, foarte misto.
Odata, dupa o noapte alba si extrem de vesela, am intrat spre dimineata intr-un cimitir din Portugalia cu un grup de prieteni (printre care si faimosul Jack D.), ca singura nu m-as fi incumetat.
Curiozitatea, bat-o vina! Dupa aia am dormit (cica, de fapt ma straduiam sa adorm) cu lumina aprinsa vreo 3 nopti.
In Portugalia au cimitire cu adevarat speciale, in care vezi cosciugul mortului, care e inchis intr-o casuta sau intr-un perete, cu o fereastra din sticla. Brrr!
Ziua mortilor la polonezi se sarbatoreste „pe bune”. E zi libera, toate magazinele si institutiile sunt inchise, iar principala activitatea se invarte in jurul cimitirului, unde infloresc afacerile cu lumanari si flori – din plastic sau naturale, dupa buzunar.
Cu cateva saptamani inainte toate magazinele isi fac aprovizionarea si isi expun colectiile de lumanari, care mai de care. Se fac chiar si promotii, 3x1 si din alea!
In ziua cu pricina se inchid strazi, se redirijeaza circulatia si toate drumurile duc la cimitir.
Mie personal nu imi plac cimitirele, cu exceptia unuia pe care l-am vazut in Lituania, intr-o padure, foarte misto.
Odata, dupa o noapte alba si extrem de vesela, am intrat spre dimineata intr-un cimitir din Portugalia cu un grup de prieteni (printre care si faimosul Jack D.), ca singura nu m-as fi incumetat.
Curiozitatea, bat-o vina! Dupa aia am dormit (cica, de fapt ma straduiam sa adorm) cu lumina aprinsa vreo 3 nopti.
In Portugalia au cimitire cu adevarat speciale, in care vezi cosciugul mortului, care e inchis intr-o casuta sau intr-un perete, cu o fereastra din sticla. Brrr!
vineri, 12 septembrie 2008
Emigratie. Inceputuri
Unul dintre gandurile pe care nu le-am abordat pana acum, dar care ma bantuie aproape zilnic, e cel al emigrantului.
Citesc regulat in ziare povestile emigrantilor romani, de la tigani la specialisti, de la bogati la saraci. Azi am gasit aceasta poveste:
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/820447/quotNu-vreau-sa-mai-aterizez-niciodata-la-Otopeniquot/
Povestea emigrantului fericit si adaptat, satul de Romania. Pana aici, nimic deosebit, insa discutiile de pe forum m-au dus cu gandurile la inceputuri.
Inainte sa „plec” din Romania nu am mai fost niciodata afara. Nici pana in Ungaria, nici pana in Bulgaria. Fericita si adaptata la viata din tara priveam cu interes noua aventura:
- Nu, nu cred ca o sa raman in strainatate. Mie imi place in Romania. Si am o situatie aici.
Le raspundeam curiosilor care ma intrebau daca plec definitiv sau doar pentru o vreme.
M-am urcat spre seara intr-un autobuz mizerabil, carand o valiza mai grea decat mine, plina cu de toate, de la haine pana la hartie igienica.
Dupa un drum de doua ore si o asteptare de trei, m-am imbarcat spre mult asteptata aventura. Aveam alaturi afaceristi versati, batrani care mergeau la copii, tigani cu interdictie si tinere cu mita in pasaport.
S-a facut noapte pana am ajuns la vama, unde o ultima umbra din Romania si-a facut simtita prezenta. Ca sa nu uitam de unde venim.
- De fiecare, cate 5€, ca sa nu ne mai controleze la bagaje. Sau vreti sa stam aici?
Un sofer maruntel, cu parul cret s-a oferit sa duca ofranda. A luat-o, a numarat-o si dupa ce a iesit din autobuz si-a strecurat cateva bacnote in buzunar.
In doua zile si trei nopti aveam sa ajung pe alte meleaguri, sa miros alte mirodenii si sa respir alt aer. Doua zile si trei nopti, am trait intre: autobuz, benzinarii si autogari. Doua zile si trei nopti am trait intre romani si am fost tratata de romani, romaneste: cu umilinte, cu indiferenta, cu mila sau simpatie.
Abandonata in autogara din Madrid, am cautat-o disperata pe femeia indiferenta care tocmai m-a informat ca nu mai fac curse pana la destinatia finala, desi eram trei romani cu bilete pana acolo. Din mila, din iritare si ca sa nu ii mai stam pe cap, a binevoit sa ne cumpere trei bilete, de la o alta firma, ca sa parcurgem o parte din distanta.
La ora opt, intr-o seara calda de toamana paraseam Madridul intr-un autobuz elegant, avand alaturi un tanar inalt, de culoare.
Ma uitam pe geam la orasul animat si ma intrebam cu sufletul ingemut unde sunt, ce fac si incotro o iau.
Habar nu aveam, ce am sa fac mai departe. Cum si unde am sa ajung. Ma uitam pe geam la grandiosul oras si ma intrebam daca am sa-l mai revad vreodata.
Va urma...
Citesc regulat in ziare povestile emigrantilor romani, de la tigani la specialisti, de la bogati la saraci. Azi am gasit aceasta poveste:
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/820447/quotNu-vreau-sa-mai-aterizez-niciodata-la-Otopeniquot/
Povestea emigrantului fericit si adaptat, satul de Romania. Pana aici, nimic deosebit, insa discutiile de pe forum m-au dus cu gandurile la inceputuri.
Inainte sa „plec” din Romania nu am mai fost niciodata afara. Nici pana in Ungaria, nici pana in Bulgaria. Fericita si adaptata la viata din tara priveam cu interes noua aventura:
- Nu, nu cred ca o sa raman in strainatate. Mie imi place in Romania. Si am o situatie aici.
Le raspundeam curiosilor care ma intrebau daca plec definitiv sau doar pentru o vreme.
M-am urcat spre seara intr-un autobuz mizerabil, carand o valiza mai grea decat mine, plina cu de toate, de la haine pana la hartie igienica.
Dupa un drum de doua ore si o asteptare de trei, m-am imbarcat spre mult asteptata aventura. Aveam alaturi afaceristi versati, batrani care mergeau la copii, tigani cu interdictie si tinere cu mita in pasaport.
S-a facut noapte pana am ajuns la vama, unde o ultima umbra din Romania si-a facut simtita prezenta. Ca sa nu uitam de unde venim.
- De fiecare, cate 5€, ca sa nu ne mai controleze la bagaje. Sau vreti sa stam aici?
Un sofer maruntel, cu parul cret s-a oferit sa duca ofranda. A luat-o, a numarat-o si dupa ce a iesit din autobuz si-a strecurat cateva bacnote in buzunar.
In doua zile si trei nopti aveam sa ajung pe alte meleaguri, sa miros alte mirodenii si sa respir alt aer. Doua zile si trei nopti, am trait intre: autobuz, benzinarii si autogari. Doua zile si trei nopti am trait intre romani si am fost tratata de romani, romaneste: cu umilinte, cu indiferenta, cu mila sau simpatie.
Abandonata in autogara din Madrid, am cautat-o disperata pe femeia indiferenta care tocmai m-a informat ca nu mai fac curse pana la destinatia finala, desi eram trei romani cu bilete pana acolo. Din mila, din iritare si ca sa nu ii mai stam pe cap, a binevoit sa ne cumpere trei bilete, de la o alta firma, ca sa parcurgem o parte din distanta.
La ora opt, intr-o seara calda de toamana paraseam Madridul intr-un autobuz elegant, avand alaturi un tanar inalt, de culoare.
Ma uitam pe geam la orasul animat si ma intrebam cu sufletul ingemut unde sunt, ce fac si incotro o iau.
Habar nu aveam, ce am sa fac mai departe. Cum si unde am sa ajung. Ma uitam pe geam la grandiosul oras si ma intrebam daca am sa-l mai revad vreodata.
Va urma...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)