Aseara am ras cu pofta vreo 3 ore la „Mondenii”. I-am urmarit pe internet.
- What are you doing?
- I am watching this show. It is very cool.
- With a smile on his face: You miss Romania?
- A little.
Ma gandesc serios sa imi bag satelit „Made a la Romania” dupa ce o sa imi iau televizor.
Am zis ca, sigur imi bag dupa ce o sa am copii. Sa auda si ei limba romana vorbita de altii, sa vada un film cu Florin Piersic, niste desene animate traduse in romana sau, de ce nu, stirile de la ora 5. Poate stirile cand vor fi mai mari, adolescenti, in cautare de senzatii tari.
Ca un imigrant „fresh” pot sa spun, ca inca nu ma prinde pe deplin umorul polonez. Parca tot asta de acasa e mai dulce.
Mai alalta ieri ma uitam la ceva poze, ale unor cunoscuti raspanditi prin lume.
O camera semi mobilata, cinci-sase romani in jurul unei mesei, o cina improvizata in stilul tarii gazada, mai un remi, mai o carte.
Am trait si eu din astea, cand am emigrat intr-o tara cu comunitate.
Ne strangeam la M de sarbatori, sa mancam o mamaliguta, niste sarmale – cam uscate ca la magazin se vindea doar carne fara grasimi – sa ne mai spunem oful, mai trageam o barfa. Ei, din astea de imigranti.
Se pastra o admosfera, o apropiere, un contact. Avea unul un pachet de seminte si il imparteam bucurosi impreuna. Ne simteam romani si pastram flacara vie.
Mi-e dor de voi.
De cand locuiesc intr-o tara fara comunitate – is si putini romani pe aicea – viata e alta. Camera semi-mobilata prinde contur, in jurul mesei sunt polonezi si o romanca – daca nu o cunosti zici ca e poloneza, dupa vreo doua-trei propozitii se cam da de gol – mancarea e un mix polonezo-chinez, mexican sau ce o mai fi – ne place sa experimentam – in jurul mesei discutii despre gemeni, Radio Maria, vedete pe gheata sau alte subiecte de prima pagina.
Te asimilezi, te integrezi, nu ai de ales.
Cand am venit aici la inceput am suferit de o singuratate teribila. Nu cunosteam limba, polonezii erau sceptiti la vorbit engleza, iar eu ma simteam oriunde pe tusa.
Incercam sa invat limba, dar mergea greu si anevoie.
O vreme am cautat romani cu disperare. Am cautat mult ravnita comunitate. Comunitatea nu am gasit, nu era si nici nu este – sau poate nu stiu eu de ea – dar am gasit romani.
Am gasit niste domnisoare la un magazin, surprinse ca le-am abordat, dar prea fitoase ca sa isi piarda vremea cu mine, iar eu am renuntat sa le ofer contactul meu dupa ce m-au cam expediat. Probabil erau prea mandre de ele ca au ajuns in strainatate. Se mai intampla.
Am luat legatura cu ceva romance, le-am sunat de vreo 5-6 ori ca sa ne intalnim, dar erau prea ocupate. Mi-au promis de fiecare data ca ma suna inapoi si ca ne vom intalnim noi cumva. Astept si acuma telefonul lor ...
Am mai cunoscut un june, vorbea mult – semn rau la romani – ne-am inalnit de vreo 3 ori; prima data sa ne cunoastem, a doua oara sa ii imprumut niste carti si niste bani, a treia oara l-am vizitat la camin, inainte sa plece definitiv cu cartile mele si cu banii imprumutati. Erau doar 10 złoty, dar era o chestie de principiu. Benzina pana la el la camin a costat mai mult, dar in fine.
Dupa o vreme am inteles ca nu are rost sa mai caut comunitatea. Aici nu se formeaza. Suntem prea putini ca sa ne alegem cativa cu interese si dorinte comune. Pentru fericirea tuturor si mai ales a mea, am acceptat integrarea. Si polonezii m-am primit bine.
Suntem doua popoare diferite, dar foarte similare. Pacat ca nu trecem peste niste prejudecati – dar astea fac parte deja dintr-un alt post – deoarece am putea sa realizam foarte multe impreuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu