M-am saturat de propaganda pro copii

Dupa ce ti-ai gasit un gagiu, te-a cerut ala,ca nu a avut ce altceva sa faca, si tu ai zis DA in lipsa de ocupatie, te instalezi intre patru pereti proprii, si viata isi incepe chinul. E momentul in care apar amicii cu copii sau insarcinati, ce iti baga sugestii peste intrebari indiscrete, susoteli pe la colturi sau invitatii lipsa la petreceri (invitam doar cu copii, ca daca nu aveti va plictisiti – oricum te plictisesti si cu si fara). E momentul de propaganda ieftina cu „viata mea sunt ei”, „daca as putea as sta numai cu ei acasa”, „in sfarsit ma simt implinita” si alte chestii muieresti, ale femeilor care nu prea au ce face cu viata lor, dupa ce a venit printul calare pe bicicleta, au luat credit si s-au mutat la palat de doua camere, cu o baie si o bucatarie pe balcon. Da, exagerez, ca in Polonia palatele sunt de obicei noi si bucataria e una cu salonul, iar balconul e pustiu, ca nu ai voie sa-l inchizi oricum.

Dap, asta e propaganda standard. Dar hai ca iti faci si tu un copil, ca na, sa fii in randul lumii. Minunat, acum primesti invitatii la petreceri (plicticoase), deci invata sa cumperi cele mai actuale jucarii (li-se zice si cool, Hello Kity si ceva vampirite parca is la moda) si haine pe marimi potrivite (intotdeauna mai mari). Acum e momentul sa te simti implinit, mai ales dupa ce iti trece euforia hormonilor si incepi si tu sa te intorci in campul muncii. E in sfarsit timpul sa inveti sa strangi din dinti, si sa inveti sa faci fata cu bine crizelor de plans, nervi si alte mistere neelucidate ale copilului tau ce iti zbiara in urechi. Si cand esti tu tocmai in toiul invatamintelor, vine un moment de relax, cand tata supravegheaza copilul, tu iti bei in tihna ceaiul si langa tine se aseaza amica ta ce a produs deja doi plozi si il are pe drum pe al treilea:

-          Dar voi cand il faceti pe urmatorul? Te intreaba nevinovara si usor iritata ca ai ramas un urma cu norma sociala.

Ma uit la ea si ma intreb daca sa ii torn ceaiul in cap sau sa o compatimesc. O fi proasta de nu pricepe ca fericirea ei nu-i compatibila cu a mea si ca schimbatul scutecelor nu-i pentru mine preferabil oricarei alte activitatii in care ma simt libera si fara obligatii, sau chiar se simte in adancul ei atat de mizerabil, ca vrea sa mai aiba si alti parteneri de suferinta.

Din moment ce am auzit discursul asta dupa ce l-a nascut pe al doilea, tind sa cred ca e dusa tipa si ii spun ceva politicos (atat de politicos ca am si uitat ce in secunda urmatoare).

As fi putut sa ii zic ca nu toti pot sa aiba copii si asta e o intrebare indiscreta si bagacioasa, dar s-ar fi holbat in gol la mine fara sa inteleaga apropoul general. As fi putut sa ii zic ca la unii le ajunge unul si e chiar suficient, dar nu ar fi inteles masura, cand cuvantul de ordine e nimeareala, cati primesti, atatea vrei. Sau as fi putut sa ii torn doar ceaiul in cap, dar s-ar fi socat si ea si restul, si oricat de libertina as fi eu in viata, cred ca libertatea asta de actiune ar fi interactionat prea puternic cu libertatea ei de exprimare.

Biciurile motivationale - aceste "binevenite" dureri

De ce nu putem construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros? Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile, statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge, nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum, oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii. Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata. 

Cateodata ma uit cu tristete in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost „binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.

As spune si cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce, caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber, stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini, obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de viata, pe de-a intregul.

Alegeri cu gust amar

Imi iau cana in mani si gust apartent linistita ceaiul fara zahar sau lamaie. Printre emailuri si fisiere cu calcule, mi-am facut totusi azi un pic de ragaz sa trag cu ochiul la noutatile de acasa. Stiu ca lumea fierbe, da in clocot, pentru alegerile de duminica. O lupta pe viata si pe moarte, ce a paralizat Romania si pentru prima data m-a mobilizat si pe mine sa merg la vot.

Problema e insa dupa, si concluziile pe care le vom trage (oare?) cand numaratoare voturilor numararea v-a lua sfarsit. O concluzie cel putin e pentru mine e clara: poporul roman si-a pierdut busola respectului de sine. Am constat asta cu tristete dupa doua evenimente aparent banale:

Primul l-am vazut intr-un filmulet cu evenimentele de la Timisoara de pe 1 decembrie, cand o baba, i-a numit prosti pe cei care au murit la revolutie.
M-a durut inima de tristete pentru acei oameni si familiile lor. Au murit pentru o idee, au murit pe nedrept, au murit cu demnitate si speranta ca intr-o zi, noi astia vii, o sa avem libertate, atata libertate incat sa-i numim prosti si sa fim si mandrii de asta.
Despre baba nu am ce sa comentez, probabil in limitarea ei nu v-a intelege niciodata ca s-a jignit singura, dar nesimptirea si rautatea ei mi-a dat mult de gandit despre valorile care se cultiva mai nou in Romania. Nu ma mai mir ca tot mai multi oameni inzestrati, educati si civilizati pleaca din tara. Cum scot capul pe usa, inteleg ca se poate trai civilizat, fara spaga, pile sau insulte. Si atunci de ce s-ar mai intoarce la umilinte, aere si nedreptati?

Al doilea lucru a fost un comentariu pe un blog. O radiografie a presei „cinstite” din Romania si a valorilor cu care se iese de pe bancile faculatilor de jurnalism.
Presa e oglinda unei societati si asa arata oglinda in care se reflecta Romania.
Pentru cei care nu stiu cum arata presa, eu de cateva saptamani citesc doar doua ziare, partinitoare si astea, dar parca un pic mai putin, in rest caut disperata informatii pe bloguri, unde sper sa gasesc macar pareri sincere si nu motivate financiar.