duminică, 3 noiembrie 2013

Biciurile motivationale - aceste "binevenite" dureri

De ce nu putem construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros? Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile, statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge, nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum, oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii. Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata. 
Cateodata ma uit cu tristete in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost „binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.

As spune si cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce, caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber, stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini, obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de viata, pe de-a intregul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu