De ce nu imi place mie facebook

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

Relatii, viata, socializare

Cand intemeiezi o familie, asteptarea generala e sa te inchizi intr-un turn inalt impreuna cu familia ta, si de acolo sa-i privesti pe ceilalti, pe outsiderii familiei tale. In turnul acela inalt ar trebui sa ti-se ceara sa renunti la cine esti, la personalitatea si libertatea ta, pentru a te uni ca o ramura unui trunchi ce poarta numele de familie. Conforma asteptarilor sociale ale vremurilor noastre, ti-se cere sa iti abandonezi dorintele individuale, pentru „binele comun” al uniunii, sa te sacrifici individual pentru aceasta „existenta suprema”.

Pe plan exterior ti-se cere sa porti trunchiul cu tine, sa-l arati ostentativ celorlati si sa te ascunzi in spatele lui de fiecare data cand ai porniri sincere si instincte personale. „Eu nu pot, pentru ca sunt casatorita”, „eu nu raspund pentru ca m-am maritat”, „eu nu spun pentru ca am nevasta”, eu nu, pentru ca ... m-am abandonat pe mine, pentru trunchiul unei uniuni imaginare, ce cere sacrificii, dar care nu simte satisfactii, pentru ca de fapt nu exista, e totul in mintea mea. Da, ne place sa fim martiri in mintea noastra, nu la toti, dar la multi, mult prea multi.

Eu nu suport uniunile, nu suport trunchiurile, le gasesc putrede si banale, put de la distanta a falsitate, idiotenie si multe, mult prea multe frustrari. Eu nu as putea sa fiu niciodata o ramura, pentru ca sunt un copact, eu nu am nevoie de un trunchi la care sa ma alatur, pentru ca am deja unul. Si nu, nu doresc alte ramuri la copacul meu, mie ramurile nu imi plac. Mie imi plac copacii, cu care pot evantual sa-mi unec ramurile. Mie imi plac caracterele cu care pot sa-mi impartasesc gandurile, viziunile, credintele, parerile, timpul – cel mai pretios dar pe care il pot oferi cuiva.

Eu nu suport sa ma inchid intr-un turn, refuz sa ma abandonez pe mine si refuz sa-mi neg nevoile si dorintele pentru un „bine superior” inexistent. Binele e al meu si al celor din jurul meu, cand e mult si imbelsugat ne ajunge la toti si e minunat, cand e putin si saracacios il impartim, ca sa ajunga la fiecarea. Sacrificiul depinde de situatie, e probat prin fapte, dar niciodata nu e facut inutil sau de amorul artei. Nu am respect pentru cei care se sacrifica inutil, pentru ca ei nu au respect pentru ei insisi.

De cateva ori pe an se reuneste padurea, sub cupola unui apartament cochet, a unei case cu un salon impodobit sau intr-o cafenea cu parfum de ceai. Acolo, intr-o multime vesela si usor oficila se vad cel mai bine copacii si trunchiurile. Copacii sunt mereu cutezatori, frumosi, stabili si sinceri, in timp ce trunchiurile sunt niste umbrea muribunde, zbarcite si false. Eu personal le gasesc plicticoase, obositoare si primitive, caci altfel nu pot explica un om fara personalitate, fara caracter si mereu dependent. Discutiile se impletesc pe niste subiecte banale, despre vreme, politica sau alte fapte intangibile asupra carora comentatorii nu au nici cea ma mica influenta. Pe mine personal ma deranjeaza sa discut despre subiecte pe care nu le pot influenta, mi-se pare o pierdere de vreme. De ce sa ma preocupe ceva ce nu pot schimba, e fara sens. Pe de alta parte, ele ma privesc uimite, usor iritate de indrasneala mea, de a ma afirma ca un copact, intr-o admosfera de trunchiuri muribunde.

De ce ma intalnesc inca cu ei? Ca sa ii sfidez. Da, stiu ca pare copilaros, si totusi, e modul meu de a spune NU. Nu sunt asa si refuz sa indeplinesc niste asteptari sociale care nu mi-se potrivesc.

Wielka Orkiestra Świątecznej Pomocy sau "Hai sa facem ceva impreuna"

Ieri a fost Marea Finala, Wielka Orkiestra Świątecznej Pomocy (Marea Orchestra a FilantropieiCraciunului), asa ca am pus si eu cativa zloti intr-o pusculita. Am primit la schimb cateva inimioare, pe care ni le-am lipit pe haine. O fi mult, o fi putin, asta nu stiu, dar stiu ca dau banii aceia pentru un tel, si ca se v-a realiza ceva cu ei. Un lucru fantastic pe care l-au facut cu banii adunati in Marea Finala sunt aparatele pentru testarea auzului la nou-nascuti, cu care au dotat toate spitalele din Polonia.

Povesteam zilele trecute ca oamenii sunt mai formali in Polonia – decat in Romania, de exemplu – insa trec usor peste formalitatile cand vine vorba de facut ceva impreuna, ceva pentru binele tuturor, o cauza comuna, un punct de vedere comun. Se unesc imediat si se pun pe treaba, nu discuta cum ca poate, ca cine stie si nu isi scot ochii cu barfe si intepaturi. Si sincer, am constatat momentan sunt intr-un moment al vietii in care prefer sa traiesc intr-o societate unita, cu pretul relatiilor interpersonale mai reci, decat intr-o societate dezmembrata, unde relatiile interpersonale sunt foarte calduroase, dar cand vine vorba sa facem ceva impreuna, o lasam mereu pe data viitoare.

Tropa de Elite si coruptia

Am urmarit Tropa de Elite. Doua filme excelente. O echipa speciala de politisti incoruptibili, care lupta cu un sistem putred, corup si mizerabil. Mi-a creat o senzatie de „deja vu”, mai ales al doilea film. Lanturi groase atarnate la guturu pline de slanina, focuri de arma trase pentru a impresiona prostimea, masinile scumpe umplute cu pitipoance, politicienii burtosi infulecand la masa populara, parca am mai vazut asta undeva, intr-un film sau poate intr-un ziar, sau poate intr-o alta realitate, de pe un alt continent. Societatea corupta, cu asta se lupta Roberto Nascimento in film e foarte similara cu societatea in care am crescut.
Realitatea prezentata in filme e ca o palma plina de noroi pe care o primesti peste ochi si oricat ai vrea sa iti cureti murdaria de pe pupila cu un servetel uscat nu vei reusi, caci mereu v-a exista inca o firamitura de nisip care sa te jeneze, iar pupila nu iti v-a fi niciodata curata. Servetelul trebuie sa fie umed. Asa e si societatea romaneasca, ca si pupila ochilui, jenanta de coruptie, dar imposibil de curatat cu un servetel uscat. Trebuie sa intre la apa, ca sa poata iesi curata. Numai apa spala nisipul.

Fata

Cineva povestea ca in Germania aspirantii la statutul de politician isi incep cariera prin liceu, pe la 15-16 ani, urcand treptat in ierarhia partidului in timp ce electoratul se obisnuieste cu imaginea lor. Daca incep mai tarziu, sa zicem pe la 25-30 de ani, sunt deja o cauza pierduta, caci nu au timp sa-si faca fata cunoscuta lumii.
Ma intreb daca asta e esenta dorintei de a imbratisa o cariera politica. Ce e de fapt politica? Nimic altceva decat o dezbatere deschisa pe tema omului si cum acesta isi aranjeaza cuibul (societate), cum si cine il conduce?
Imaginea sau ideea? Oare cati dintre noi ne-am pus intrebarea asta: E atat de important cum arata cel pe care il votez sau mai importante sunt ideeile pe care le sustine si mesajele pe care le transmite?
Din pacate am ajuns sa alegem imagini. Traim intr-o lume in care actorii sunt confundati cu persoanajele pe care le interpreteaza, cei ce nu au „face” pe „facebook” nu exista, caci nu sunt in book, iar cei pe care ii alegem sa ne conduca sunt cei carora doar le-am vazut fetele, pe placate pustii cu un singur cuvant „voteaza”.

Protestele din Bucuresti si ce sa inteleaga strainii

M-au sunat aseara niste prieteni polonezi. Citisera despre protestele din Bucuresti si ma
intrebau daca totul e ok in Romania si daca familia mea e in siguranta. Le-am spus sa nu se ingrijoreze, totul e bine si mare lucru nu se intampla.
Si atunci, ce e cu protestele, au zis ei?
Am incercat sa le prezint pe scurt situatia cu oamenii nemultumiti de clasa politica, criza ce a accentuat problemele, scanteia Arafat si aroganta unui presedinte, opozitia instigatoare,
huliganii ce au patruns in multime, in fine tot tacamul. S-au pierdut la primele cuvinte. I-am simtit tulburati si i-am asigurat ca totul e bine, fara sa mai continui. Ca sa inteleaga ar fi trebui sa le explic in primul rand realitatea ilogica a Romaniei, absurditatea unor stari de fapt, indiferenta majoritatii, mentalitatea hoata si pagubasa promovata insistent, precum si lipsa valorilor
morale. Ar mai fi trebui sa spun ca de la revolutie incoace Romania a avut trei presedinti, fiecare tratat dupa cum i-se cuvine, unul cu oua clocite, altul cu o calimara de cerneala si al treilea ... vom vedea.

Ei ar fi inteles greu, sau poate nu ar fi inteles deloc, desi cand au fost in Romania s-au confruntat cu situatii ciudate (lipsa restului la cumparaturi, bomboane in loc de bani, chelneri plictisiti sau pret „preferential umflat” pentru straini). Au cunoscut insa si romani, care i-au gazduit frumos, au fost corecti, primitori si darnici.
Polonezii care ii cunosc pe romani ii vad similari cu ei si nu inteleg de ce societatea romaneasca
e atat de diferita de cea poloneza. Nu inteleg de ce in Romania totul e pe pile, ca pana si la privat te angajezi pe relatii si nu pe competenta, ca legile sunt absurde, ca cetatenii s-au obisnuit sa le incalce, ca unii sunt mai favorizati decat altii, ca banul domina si nu valorile intelectuale, morale ori culturale.

Inovatii sociale: morala

Citesc un post despre legalizarea prostitutiei in Romania.
Pro sau contra, curg opiniile care mai de care.
Unii ca da, altii ca nu. Toti avem o parere despre prostitutie, prostituate, sex, curve.

Nici una despre societate.
Da, societate.
Eu zic ca omul traieste dupa cum il duce capul, iar capul e desprins din familie si educat de societate. Cand familia te lasa (sau o lasi tu pe ea) intrii in societate, de unul singur si in pielea goala. Acolo ai de ales: faci ca altii sau faci ca tine. Oare ce e mai usor?

Asa e si cu prostitutia asta.
Daca societatea zice: „e ok sa mergi la curve, nevestele trebuie un pic inselate, ca dupa aia sa te simti vinovat si sa te comporti mai frumos cu ele” atunci omul de rand are tendinta asta. Poate ca el nici macar nu are intentia, dar cand aude comentariul: „un barbat, nu e barbat, daca nu a fost la curve!” ce sa mai gandeasca bietul.
Asa e si societatea din Romania. Dupa ce bagi capul in lume, descoperi ca e unilateral „acceptat” ca barbatul sa insele (cateodata si pe la prostituate), iar daca tu ca femeie nu te poti mandri cu un astfel de specimen, „vai de tine, ca al tau nu e viril!”

Despre femei, „se stie” ca cele care inseala „sunt curve”. Asa ca nici macar nu merita sa comentam. Si asa, sunt mai greu de gasit. Sa fie oare mai discrete, datorita prejudecatilor sociale? Sau pur si simplu, nu sunt asa de preocupate de relatii extraconjugale?

Eu cred ca ar fi cireasa de pe tort legalizarea prostitutiei in Romania. Ar trebui sa ne punem totusi undeva frana si sa ne intreba de ce oare s-au degradat in asa hal valorile morale din tara noastra.

Unde s-a rupt firul? Sa fi fost de vina revolutia, comunismul sau prea mica implicare a bisericii? Poate educatia? Aceasta „fata mare a Romaniei” care vorbeste cu pudoare, iar daca vorbeste (decat sa taca) mai mult incurca, caci nu vrea sa spuna lucrurilor pe nume.

E oare, ilegalitatea prostitutiei cauza violurilor, molestarilor si a crimelor? Sau, poate cei 7 ani de-a casa (lipsa), educatia (precara) din scoli si morala, ah morala! (bolnava) a societatii.

Dupa revolutie am vrut libertate. Libertate in vorbe, libertate in fapte. La scurt timp teribilismul a luat fata libertatii. Si am dat-o inainte. Inca inaintam. Oare pana unde si cand anume vom da cu capul, caci in final trebuie sa ne oprim undeva.

Probabil intr-o zi ne vom trezi ca nu acesta e mediul in care dorim sa ne crestem copii.
Ca nu e normal ca tatal sa lipseasca noaptea de acasa, in timp ce mama isi ineaca amarul in perna si la telenovele.
Ca nu dorim ca fiica – machiata ca o mumie – sa se intoarca cu frica in san acasa, dupa o seara petrecuta pe bancheta din spate a unei masini, rasufland usurata: „Bine ca am scapat usor cu asta!”.

Cum ne asternem asa dormim!