Jurnal de calatorie: Bruxelles

Am ajuns dupa-amiaza. Orasul calm, prafuit si obosit dupa o zi de munca. M-am ratacit pe aeroport, confuza de sosirile si plecarile din acelasi punct, dar atobuzul l-am gasit usor.
M-am asezat pe scaun si-am deschis ochii larg ochii asteptand minunatii.
Autobuzul s-a oprit in inima orasului, marcata cu cercuri de stele, intre cladiri inalte de sticla si otel. M-am coborat, facand restul drumului la pas pe stradute pietruite, admirand casele nobile, impodobite cu garduri de flori si gradini de lavanda.
Am ajuns intr-un cartier mixt de culori si limbi, in fata unei case albe, unde la primul etaj, intr-un apartament sic ma asteptau cu caldura prietenii.

Mi-am inceput a doua zi cu o plimbare prin parcurile verzi si pustii ale orasului, captivand in fotografii statui singuratice si copaci inalti. Am mai fotografiat niste rate, ceva ciori si am ajuns la Parlamentul European, unde orele de vizita deja expirasera. Am cautat spiritul vechi al orasului, intrand in cateva galerii si magazine de antichitati. Preturile m-au socat si am iesit asa cum am intrat, cu mana goala.
Ca in orice oras muncitoresc ce se respecta, la pranz agitatia e maxima, iar locurile la restaurant sau cafenele limitate. Dupa masa m-am indreptat spre Atomium, in apropierea caruia mi-a facut cu ochiul o cladire, inscriptionata cu numarul 5, ce-mi amintea de cartea 1984.
Atomium mi s-a parut superb in afara si plictisitor in interior, asa ca am luat un sorbet si am pornit spre un palat japoneza, urmat de o casa chineza.
Spre seara am pornit in cautarea faimosilor cartofi prajiti, oprindu-ma din cand in cand sa fac cate o poza tufelor de trandafiri, catarate pe fatadele caselor si florilor zambitoare de la fiecare fereastra.
Mi-am luat cosul de cartofi prajiti, frigaruile si berea belgiana si m-am asezat la una din mesele colorate, ale unui restaurant stradal. Mi-am adus iar aminte ca „ai nostrii” sunt peste tot cand un domn cu un acordeon in mana, ne-a agasat „discret” in frantuzeste, cerandu-ne insistent bani, dupa ce ne-a auzit vorbind romaneste.
Seara am mancat ciocolata cu gust speculoos, admirand poluarea de lumina de pe strazile orasului adormit.

A treia zi am pornit in cautare de antichitati si am dat peste o nunta, chiar in inima veche a orasului. Am fotografiat treptele bisericii impodobite cu inimioare albe, luate de vand pe aripile lui de vis si speranta. Am ascultat povesti despre mari personalitati venite la cumparaturile de unicaturi, rablagituri si vechituri cumparate de la batranii nostrii de la tara pe bani de nimic si vandute in buricul targului la Bruxelles la preturi cu multe zerouri in coada.
Am nimerit si in toiul unui festival, dar nu am mai prins impartitul bomboanelor asa ca mi-am indreptat pasii obositi spre casa.
Am plecat inainte de pranz, dupa ce mi-am imbratisat cu drag prietenii adorabili, gazde perfecte si o companie de buna dispozitie & umor.

Lichide s.o.s.

In Germania primesc (cumpar) intotdeauna suc de mere acidulat. Uit ca au asa ceva (nu am mai baut in alta parte) si il deschid bucuroasa, pana cand aud un sasait.
Pe setea asta e bun, mai ales la 2,70€/ sticluta.
Preturile de pe aeroport te nenorocesc cand vine vorba de mancare sau bautura.

Eram odata pe aeroport la Otopeni si m-a apucat brusc o sete crunta. La singurul bar din zona de imbarcare, o apa era 3€. Si nu la 10 l, ci la 0,50.
Mai aveam vreo jumate de ora pana la imbarcare, dar setea nu imi dadea pace.
O sete apasatoare, cu gatul uscat si limba pedaland in gol printre falcile fierbinti, cu ochii iesiti din orbite, in cautare dupa vreo urma de lichid.
M-am invartit o vreme prin fata barului, pana am decis sa intru la baie. Speram sa pot sorbi o inghititura de la robinet, sa imi alint macar setea. Stiam ca in avion am sa primesc lichide pe gratis dupa pofta inimii si nu consideram neaparat necesara o usurare inutila de bani, fie ea si de 3€.
Intru convinsa la baie, gata sa sar pe cel mai apropiat robinet, cand imi fata imi apare o amarata de chiuveta, murdara si invechita, desupra careia atarna o teava jalnica si ruginita, de pe vremea cand s-a pus prima caramida la aeroport. Arata mai groaznic si mirosea puternic a clor si murdarie.
De cosmar, mai ales ca eu speram ca macar la Otopeni locul unde poposec toate personalitatile (fitele) sa fie cat de cat o toaleta normala (curatica, ingrijita, fara miros sau fara rugina).
Am luat-o la fuga de acolo, si m-am dus tinta la barul cu chelneri lenesi si fitosi, de unde am achizitionat apa la 3€, dupa ce am asteptat vreo 5 minute, nu ca era ceva coada, dar puturoasa de vanzatoare/chelnerita nu a binevoit sa se ridice de pe scaun.
Voiam chiar sa le strig „nu serveste nimeni aici”, deranjandu-i din depanatul amintirilor la cafeaua de dimineata, pe care o serveau fara graga, cand m-a razgandit gandul ca as putea primi vreo sticla cu apa imbunatatita de un scuipat aditional. Niciodata nu se stie.

Am baut fix trei inghitituri, dupa care am aruncat-o in Munich, cand am trecut prin al doilea tur de securitate. Cica nu e voie cu lichide nici dupa ce ai trecut de control.

Aeroportul Baneasa

Aeroportul Baneasa pe cale sa fie inchis – citesc prin ziare.
Daca e pe cale sa fie inchis, hai sa intru si eu de curiozitate sa vad cum arata inainte sa il inchida.

Intru.
Mizeria ma intampina de la intrare, alaturi de cativa paznici, inraiti consumatori de seminte.
Inaintez cu teama spre centru, printre gramezi de persoane dubioase, galagioase si puternic bronzate. In centru, sub o bolta gratioasa puzderie de lume cu bagaje si copii, urland, scuipand si mestecand seminte.
Imi gasesc cu greu drumul spre toaleta. Ma intampina jegoasa, stricata si unsuroasa. Mi-e greata si sa trag apa. O trag totusi.

La plecare mai arunc o privire: merita sa fie inchis, e un focar de infectie si nemernicie.