Loverboy – filme romanesti si filme americane

La televizor clasicul film american bazat pe stereotipuri, menit sa improspateze moralul americanilor de clasa mijlocie, daca tot au dat banii pe billet. El, faima liceului, capitanul echipe de fotbal, are gagica blonda, e iubitor de carne si-i mandria lui tata burtos, ala cu berea in mana. Ea, tocilara liceului pe care nu o baga nimeni in seama, singura si virgina, cu aspiratii de Yale, plictisitoare, dar de fapt misto. Finalul clasic, se indragostesc, se iubesc, intra amandoi la colegiu si mai si calatoresc in jurul lumii. Fantastic, nu-i asa? Daca mai adaug ca in film apare si un negru, iar fitoasa liceului e umilita la bal, finalul e perfect.

Un final mai perfect decat asta nu se poate. E finalul pe care i-l reprosa un comentator filmului Loverboy (2011), finalul american atat de asteptat, spectaculos si fericit, la care tanjeste spectatorul, ce inca mai crede in Mos Craciun.

De ce romanii au mereu finalurile astea triste, se lamenteaza un alt comentator, pentru ca el sa dea mai apoi verdictul – (sunt) „inspirate din realitate”. Doar ca nu ne place realitatea si unii inca mai astepta continuare. Mai asteapta ca printul sa se razgandeasca, ca de fapt e bun si nu e rau, ca o iubeste si de data asta e diferit. Ei asteapta sa i-se aprinda si printului roman beculetul, sa il loveasca sclipirea, sa se transforme, sa se schimbe. Ei asteapta sa vada un print de vise, un print american. Doar ca printul american are un alt rol, rolul de a invinge frustrarile clasei mijlocii ce da banii pe bilet, in timp ce printul roman are rolul sa de a ii educa pe cei care nu isi permit de fapt biletul.

Madalina

In departare, o line rosiatica, prinsa intre doi nori albastrii ne aminteste ca exista un soare.

Sa ne oprim o clipa, sa o privim si sa ne bucuram ca o putem vedea.

Pentru cineva drag soarele nu mai straluceste de cateva zile, regrete tarziu caci nu i-am putut spune cat de mult a contat pentru mine.

Pestea ea pamantul, peste noi tristetea

Si nicicand cuvantul

Nu-i reda tineretea.

A plecat, e dusa

Si nu ne vom mai intalni,

Is atat de trista,

dar nu-i mai pot zambi.

Ziua excesului de zel

Spunea cineva odata ca "cea mai puternica arma a prostului e excesul de zel".

Excesul se naste dintr-un sentiment de putere, anormal si imbatator, la care individul nu spera sa ajunga. Odata ajun, cu putearea in mana, el simpte nevoia sa o exercite, caci ar fi pacat sa o iroseasca, fara a o face simptita asupra semenilor.
Majoritatii ni-se intampla la un moment dat sa detinem un exces de putere - mai mult decat am sperat sau mai mult decat am luptat - pe care inevitabil o folosim sau o irosim (o controlam).
Daca toti primim putearea nu toti detinem controlul. Lipsa controlului duce spre ridicol, insa individul odata imbatat de putere, pierde simptul ridicolului. Lipsa controlului e tipica pentru oamenii mai putin inteligenti, mai putin scoliti, pentru complexati si pentru naivi.
Am observat cu tristete, ca in aceasta categorie intra foarte multi politicienii est-europeni, primari si parlamentari, prinsi in valul puterii si nevoia exercitarii.

Azi e ziua fara masini. Nu m-ar deranja sa merg cu bicicleta la munca, din pacate nu am posibilitatea. Oricum, nu despre beneficiile bicicletei vreau sa vorbesc, ci despre o stire ce mi-a venit pe calea undelor.
Intr-un orasel din Polonia, primarul in exces de zel, a inceput sarbatorirea blocand intrarea in parcarea primarie.
In alt oras, putin mai mare, au fost blocate doua artere principale, ca deh trebuie sa se obisnuiasca lumea sa mai mearga si fara masina.
E drept ca sunt prea multe masini si ar fi grozav sa mai reducem din ele, insa atat timp cat nu exista alternative (atat pentru biciclete cat si pentru transport public) corespunzatoare, nu cred ca are rost sa cadem in ridicol, incercad sa aratam cat de ecologisti suntem o zi pe an.

O zi trista

Sambata am auzit la radio despre accidentul de la Petrila. Am dat fuga rapid pe internet, sa citesc care e situatia. Oameni amarati, nenorociti de soarta, interese mizere, politici de doi lei, nepasare criminala si indiferenta cu carul.
Inca un accident de munca, cu acceasi vinovatii. Fara grai, fara prezenta... Am mai scris despre asta si ma doare sa redeschid acest subiect.

Dornica de citit, am trecut la alte articole: inselaciuni, evaziuni fiscale, coruptie, politica, interese alese... Aceiasi actori, aceeasi scena, acelasi scenariul.

Obosita si sictirita am trecut la pagina de mondene. Aceleasi „vedete”, acelasi spectacol, aceleasi fite si aceleasi plictiseli...

Ma bate gandul sa fac o pauza de la presa o vreme. Oricum e mult mai placut sa citesc bloguri. Atata vreme cat nu sunt politizate.

Canoea

Ador sa plutesc in canoe.
In linistea apei pot sa ma bucur de soare, de vant si de mirosul ierbii de la mal.
Canoea imi ofera pace sufleteasca, motivatie si efort fizic, iar mai presus de toate revenirea in natura, la aer, la voie buna.

O mana de aer pentru puscariasii biroului.
Inchisa intr-un birou aglomerat, printre kilograme de hartie, mese prafuite si calculatoare supraincalzite, meditez la conoea mea.

Imi lipseste aerul racoros al diminetii cand incep plutirea, imi lipseste soarele mangaitor si valurile bulbucate ale apei.
De fiecare data cand trec lacul, urias si salbatic, imi zic:
„Ce emotii? De asta am eu nevoie? E ultima data cand mai fac chestia asta!”
Si repetandu-mi gandurile astea in minte, ma lup pentru supravietuire cu valurile lacului infierbantat. Nu m-am intors pana acum cu canoea, desi ar fi si asta o experienta.
Prefer totusi sa fac singura baie, fara ajutorul valurilor :)

Intoarcerea in natura