- Încă v-am prins, l-am salutat bucuroasă pe șofer arătându-i abonamentul.
- V-am așteptat, mi-a răspuns el zâmbăreț. O zi așa frumoasă, nu puteam pleca
fără de dumneata.
I-am zâmbit și eu, așezându-mă veselă pe scaunul din spatele lui.
Dimineața în autobuz e liniste, oamenii adormiți închid pleoapele, facând semn
somnului dulce să revină. El se lasă așteptat și trimite în locu-i amăreala, ce
umezește ochii și schimonosește gura într-un gălăgios căscat.
Știind că somnul nu vine, eu prefer să citesc, înlocuind amăgeala cu
peripețiile vreunei cărți. Azi însă răsfoiesc în gol. Mă macină gândul că am
uitat ceva. Nu mă pot decide ce, dar sigur e legat de Emi. Știu că m-am gândit
aseară să-i dau bani de buzunar, l-am întrebat dacă mai are când desfăceam
portocala, dar înainte să-mi răspundă, parcă atunci m-am tăiat. Nu-mi amintesc
decât că a țipat, speriat de sângele ce curgea din degetul meu.
Mă aprind repede cand vine vorba de băiat, îl prea cocoloșesc, îl iert ușor
și-l alint, dar mă atrage cu nevoia lui de iubire și ochișorii lui jucauși.
Ador să-l fac fericit și privindu-l îi simpt dragostea necondiționată. Îl văd
pe Alex în el, tânăr, frumos și gropițe mari în obraji. E cuceritor, misterios
și sigur pe el. Pe buze are un surâs cald, urechile-i jucăușe îmi ascultă
cuvintele, iar mâinile-i puternice ne desenează viitorul, ce atunci părea
ideal. Acum îmi sună mai mult ireal, surâsul rece, urechile astupate și mâinile
înfrânte sub povara eșecului. Iubire mai e, ar mai fi de luat, de dat, de
împărțit, dar în jur gălăgia e mare. Iubindu-l, l-am iertat și am luat-o de la
început, de data asta fără minciună, ură, gelozie sau ea. Suntem doar noi doi
și Emi al nostru.
Acum nu mai aud țipetele, nu-mi simpt lacrimile, iar el nu mai tace. Acum nu
pot decât mulțumi cerului pentru iubirea noastră, pentru că m-a încurajat să
cred în noi și-n ochii lui Emi.
Scara era întunecoasă în miez de zi, betonul sunând a gol la fiecare pas al
meu. În aer un miros fin de țigară, iute și dulce. M-am gândit o clipă la Alex,
dar era trecut de două și el era de mult la muncă. Am învârtit cheia doar o
data, ca și cum iala ar fi fost încuiată pe dinăuntru, împingând ușa surprinsă
de sunetul apei din interior.
Am găsit-o în pat, cu fața în pernă și spatele gol, bucurându-se adormită de
razele răzlețe ale soarelui, ce-i mângâiau pielea rozalie. Pe noptieră
portocalele, cuțitul și o cană roz. Cana lui Alex, din care o serveam cu cafea
de fiecare dată cand ne trecea pragul. Venea întotdeauna veselă, râzând
gălăgios la intrare. Mă privea în ochi complice, admirându-mi lăudăros copilul
și cerându-mi sfaturi banale. Eu îi ascultam poveștile piperate, secretele
ostensive și glasul ascuțit, zâmbindu-i blândă și compătimindu-i singurătatea,
divorțul și lipsa de tact. În fiecare duminică închideam visătoare după ea ușa,
ignorând criticile vecinelor și ochiul mustrător a lui Alex. El nu o plăcea.
Acum o priveam întinsă în patul meu, curioasă la curba spatelui ei, la pielea-i
uleioasă, ce sclipea sub razele soarelui. Mă uitam la ea și la cuțitul maro de
pe noptieră, gândindu-mă cât de ușor mi-ar fi să i-l înfing în spate,
răsucindu-l de două ori, ca să-mi simptă suferința tăioasă în toată ființa ei
haină. Iar atunci când ar vrea să răgnească de durere, sângele i-ar umple gura
mânjită de gustul lui, colorându-i buzele uscate, cu care și-a dus la capăt
trădatea.
Doar un gând, căci am trecut pe lângă ea ca o umbră, pierdută în valul de
durere, înfășcând între degetele-mi lungi cuțitul și intrând cu pas moale în
baie.
© wlfp
Ingrediente