Joia unsa

Cati gogosi ati mancat azi?
Azi polonezii s-au intrecut la mancat de gogosi, cu ocazia Joii Unse (Joia Grasa - daca am traduce din engleza Fat Thusday, dar Unsa daca traducem din poloneza, Tłusty Czwartek).
Joia Unsa este ultima joi dinaintea Postului Mare.
Daca ar fi sa ne luam dupa statistici un polonez mananca in Joia Unsa in medie 2,5 gogosi. Eu am inhalit 3 :)

Revistele de alta data si revistele de acum

Pe rafturile bibliotecii parintilor mei se gasesc cateva reviste pe al caror prima pagina scrie Almanah. Sunt groase, au colile invechite de ani si ingalbenite de soare, dar in paginile lor, tiparite cu litere negre, se ascund informatii pretioase. Nu au culori. Sunt alb-negru, ca un film bun, caruia trecerea timpului ii da si mai multa valoare.
Nu aduc nici a Vogue – ce m-a uimit prin grosimea reclamelor indesate cu lopata in primele 36 de pagini, in timp ce jumate din textul articolelor era inghesuit cu litere marunte in ultimele 10 pagini – si nici a People – o revista cu poze a unor oameni si cu texte cat un graunte de porumb, citata obsedant in jurnalele de stiri.
Nu aduc nici a Tabu – plina de greseli gramaticale si de exrimare – si nici a Cosmopolitan cu sfaturi ieftine traduse pe jumatate de pe net.
Revistele de alta data nu aveau reclame, nici fotografii sclipitoare si nici vedete pe coperta. Revistele de alta data aveau texte, cu introducere, cuprins si incheiere, texte ce contineau sfaturi inteligente, practice si bine documentate. Erau scrise, si probabil corectate, de oameni cu bun simt, ce s-ar fi rusinat sa trimita spre publicare aberatii nesanatoase sau abureli gogonate, doar pentru a umple niste pagini. Revistele de alta data nu citau „experti americani” angajati de diverse companii pentru a da sfaturi cumparatorilor si a le creste vanzarile.

Revistele contemporante sunt din pacate una dintre cele mai proaste si eronate surse de informatie. Pe langa greselile de exprimare sacaitoare, pe care le gasesc de fiecare data in Tabu si Unica, cel mai mult ma irita articolele traduse, mai ales de pe piata americana, si prezentate ca „adevar absolut”. Cand un astfel de articol contine pe langa greselile de traducere si niste aberatii „comerciale” cu iz de reclama ieftina, isi sare efectiv capacul si revista ajunge la gunoi. Si dupa ce arunc vreo trei, regret ca am cerut iar sa mi-se aduca reviste din Romania, in speranta ca o sa-mi mai delectez si eu ochii cu limba materna.

Róża - Trandafir

Róża (se citeste Ruja) – un film trist, un film romantic, un film trist.
Róża este un film trist al vietiilor zbuciumate de dupa razboi a oamenilor din Mazury – o regiune cu o populatie vorbitoare de limba germana aflata in nord-estul Poloniei. Discriminati de polonezi si abuzati de armata rusa, ei sunt in cele din urma alungati de la casele lor, pentru a le lua locul vorbitorii de limba poloneza veniti din regiunile ocupate de rusi.
Róża e un film romantic, o poveste de dragoste dintre un fost soldat, ce isi cauta un rost dupa incetarea ostilitatilor, intr-o Polonie proaspat creata si ocupata de armata rusa, si o vaduva de razboi controversata, ce si-a pierdut sotul si speranta in iubire.
Róża este un film trist despre o femeie. O femeie fara barbat, neajutorata, judecata, jignita, violata si abuzata de forta imprejurarilor si de oameni. O mama nefericita, ce duce greul si spera sa-si crute fiica de la o soarta asemanatoare cu a ei, ascunzand-o in podul casei. O femeie singura, cu o gospodarie mare, undeva in inima campului, nevoita sa indure si sa accepte violul si bataia, indiferenta, rusinea si rautatea semenilor.
Róża este un film caracteristic stilului polonez al anilor 2000, in care violul, bataia sau crima prin radacini reale, lasa urme fizice si morale adanci asupra personajelor, determina actiuni si curma destine. Róża este un film viu, cu scene filmate natural, un film ce pare bazat pe intamplari adevarate, care prezinta neputinte concrete si are un deznodamant real.
Róża este un film polonez ce merita vazut.