Mi-e dor sa vorbesc liber, sa fiu deschisa, sa fiu directa. Mi-e dor sa spun lucrurile pe care le vad si le gandesc. Mi-e dor sa ma exprim, fara a fi obligata sa imi cantaresc cuvintele, fara a trebui sa le pun in balanta, sa le masor si sa le analizez. Mi-e dor sa fiu directa, sa spun ce cred, sa-mi sustin sincer si crud ideile, parerile si credintele, fara a fi nevoita sa le invalui intr-un invelis de indulciri, care i-ar face pe plac fiecaruia si a carei valoare ar fi nula.
Incatusata in lista de programari, intalniri, telefoane si trai, simt ca viata se scurge fara nici o amintire, lasand in urma un vid, a carui amintire se pierde undeva printre ridurile mele.
Nu stiu clipa in care s-a inchis usa, acestei minunate colivii de aur, nici momentul exact cand am pasit in ea. Poate din vointa, poate inpinsa de altii de la spate, poate dintr-o intamplare, am intrat. Am intrat si acum nu mai pot iesi. E confortabil aici, atat de confortabil incat pretul platit pentru aceasta cazare de lux pare o nimica toata. Pare, dar nu e.
