Cand intemeiezi o
familie, asteptarea generala e sa te inchizi intr-un turn inalt impreuna cu
familia ta, si de acolo sa-i privesti pe ceilalti, pe outsiderii familiei tale.
In turnul acela inalt ar trebui sa ti-se ceara sa renunti la cine esti, la
personalitatea si libertatea ta, pentru a te uni ca o ramura unui trunchi ce
poarta numele de familie. Conforma asteptarilor sociale ale vremurilor noastre,
ti-se cere sa iti abandonezi dorintele individuale, pentru „binele comun” al
uniunii, sa te sacrifici individual pentru aceasta „existenta suprema”.
Pe plan exterior
ti-se cere sa porti trunchiul cu tine, sa-l arati ostentativ celorlati si sa te
ascunzi in spatele lui de fiecare data cand ai porniri sincere si instincte
personale. „Eu nu pot, pentru ca sunt casatorita”, „eu nu raspund pentru ca
m-am maritat”, „eu nu spun pentru ca am nevasta”, eu nu, pentru ca ... m-am
abandonat pe mine, pentru trunchiul unei uniuni imaginare, ce cere sacrificii,
dar care nu simte satisfactii, pentru ca de fapt nu exista, e totul in mintea
mea. Da, ne place sa fim martiri in mintea noastra, nu la toti, dar la multi,
mult prea multi.
Eu nu suport
uniunile, nu suport trunchiurile, le gasesc putrede si banale, put de la
distanta a falsitate, idiotenie si multe, mult prea multe frustrari. Eu nu as
putea sa fiu niciodata o ramura, pentru ca sunt un copact, eu nu am nevoie de
un trunchi la care sa ma alatur, pentru ca am deja unul. Si nu, nu doresc alte
ramuri la copacul meu, mie ramurile nu imi plac. Mie imi plac copacii, cu care
pot evantual sa-mi unec ramurile. Mie imi plac caracterele cu care pot sa-mi
impartasesc gandurile, viziunile, credintele, parerile, timpul – cel mai
pretios dar pe care il pot oferi cuiva.
Eu nu suport sa
ma inchid intr-un turn, refuz sa ma abandonez pe mine si refuz sa-mi neg
nevoile si dorintele pentru un „bine superior” inexistent. Binele e al meu si
al celor din jurul meu, cand e mult si imbelsugat ne ajunge la toti si e
minunat, cand e putin si saracacios il impartim, ca sa ajunga la fiecarea. Sacrificiul
depinde de situatie, e probat prin fapte, dar niciodata nu e facut inutil sau
de amorul artei. Nu am respect pentru cei care se sacrifica inutil, pentru ca
ei nu au respect pentru ei insisi.
De cateva ori pe
an se reuneste padurea, sub cupola unui apartament cochet, a unei case cu un
salon impodobit sau intr-o cafenea cu parfum de ceai. Acolo, intr-o multime
vesela si usor oficila se vad cel mai bine copacii si trunchiurile. Copacii sunt
mereu cutezatori, frumosi, stabili si sinceri, in timp ce trunchiurile sunt
niste umbrea muribunde, zbarcite si false. Eu personal le gasesc plicticoase,
obositoare si primitive, caci altfel nu pot explica un om fara personalitate,
fara caracter si mereu dependent. Discutiile se impletesc pe niste subiecte
banale, despre vreme, politica sau alte fapte intangibile asupra carora
comentatorii nu au nici cea ma mica influenta. Pe mine personal ma deranjeaza
sa discut despre subiecte pe care nu le pot influenta, mi-se pare o pierdere de
vreme. De ce sa ma preocupe ceva ce nu pot schimba, e fara sens. Pe de alta
parte, ele ma privesc uimite, usor iritate de indrasneala mea, de a ma afirma
ca un copact, intr-o admosfera de trunchiuri muribunde.
De ce ma
intalnesc inca cu ei? Ca sa ii sfidez. Da, stiu ca pare copilaros, si totusi, e
modul meu de a spune NU. Nu sunt asa si refuz sa indeplinesc niste asteptari
sociale care nu mi-se potrivesc.
