Ca toata lumea am
si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si
cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din
copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8
ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le
trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de
fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe
yahoo.
Ei, si in lipsa
de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si
torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin
vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata,
povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin
cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele
din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.
Si daca poze
indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt
povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile
tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si
impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini
invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si
mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de
casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima
data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai
ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.
Porcaria asta
ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa
exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care
nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de
relatie.
Cand iubesti
facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura
mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se
marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de
cei carora le sunt adresate.
Ca toata lumea am
si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si
cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din
copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8
ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le
trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de
fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe
yahoo.
Ei, si in lipsa
de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si
torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin
vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata,
povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin
cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele
din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.
Si daca poze
indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt
povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile
tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si
impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini
invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si
mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de
casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima
data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai
ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.
Porcaria asta
ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa
exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care
nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de
relatie.
Cand iubesti
facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura
mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se
marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de
cei carora le sunt adresate.
