Jucarii pentru copii

Baietilor le place sa construiasca, sa faca poduri peste ape sau drumuri printre stanci. Baietilor le place sa repare, telecomanda cu butoanele nefunctionale, radioul fara semnal sau masina mereu in nevoie. Baietilor le place sa repare, stiu asta de la fratele meu, care atunci cand primea o jucarie, se juca cu ea pana se plictisea, apoi o dezmembra, numai ca sa o reasambleze la loc. Baietilor le place sa repare si femei. Cand isi gasesc una potrivita, o iubesc pana se plictisesc, apoi decid ca trebuie sa o repare, dar nu inainte de a o dezmebra in bucati, nu fizic (desi mai sunt amatori), ci psihic. O fac ferfelita, ca mai apoi sa o reasampleze dupa gustul lor, doar ca rezultatul nu e niciodata cel sconstant, ori pentru ca la finalul reasamblarii isi dau seama ca produsul asamblat de ei e mai slab decat originalul, si intotdeuna e, ori pentru ca nu reusesc sa o asampleze cu totul, si se trudesc mereu sa o termine si sa ii aduca imbunatatiri, in timp ce ea rezita eroic, ceea ce ii angajeaza si mai profund in lupta.

Cand o relatie nu merge?

Cand unul merge la biserica, iar celalalt se cere dus la biserica.

De ce nu imi place mie facebook

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

una dintre cele mai frumoase melodii romanesti de dragoste

Videoclipul nu e pe gustul meu, dar melodia se aude bine.

Despre iubire

Toti vrem dragoste, si iubire si acceptare, si intelegere si exclusivitate. Vrem sa ne simtim unici in bratele ce ne cuprind si sa credem ca dragostea tine pana la moarte sau dincolo de ea. Toti vrem sa iubim sau macar sa fim iubiti, etern, efemer si cu putere, intr-un univers in care „iubirea e totul” and „totul e iubire”. Doar ca, uitam ca suntem muritori, cu un timp limitate intr-o lume ce are inceputuri si sfarsituri. Nimic nu e etern, dar totusi noi ne incapatanam sa credem ca dragostea noastra e mai presus de a altora, e mai reala decat realitatea si mai durabila ca timpul. Si totusi, timpul se misca, realitatea e o opinie privita dintr-un unghi mai mult sau mai putin favorabil, iar dragostea noastra nu e cu nimic mai speciala decat a celor de langa noi, pe care ii privim azi cu indiferenta si de care, maine poate ne indragostim.

Exlusivitate e un cuvant privilegiat pe care nu stim sa il folosim cu se cuvine, un cuvand pe care il scoatem la inaintare mult prea usor, ca mai apoi sa il retragem cu lasitate. Exclusivitate cerem si atunci cand nu avem nevoie, pretindem si cand nu oferim, impunem chiar daca nu ne sta in putere.

Intelegere, inseamna de fapt acceptare. Am vrea sa fim independenti intr-o lume sufocant de dependenta, in care vina si freamatul interior ne dojeneste de fiecare data cand calcam limitele nevazute ale unei ordini sociale specifice timpului nostru. Si totusi, am vrea sa ne rupem de constrangerile sufocante, fara ca constiinta construita pe o fundatie mult prea rigida, sa ne mai infinga indoieli si regrete in minte. Si atunci strigam acceptare, mascand-o sub blandul condei al cuvantului intelegere.

Iubirea e in sine o fata Morgana a sufletelor noastre, ratacite pentru o vreme pe acest taram. Iubirea e un tel in sine, neconcretizat si amagitor, pe care toti speram sa il dobandim etern, dar cu tristete va spun, ca il gustam doar temporar. Afectiunea o impartasim poate pe viata, dar iubirea aceea pe care toti o visam, toti o dorim, doar infim de putin dintre noi o primim.

Iubirea e un moment in timp si spatiu, o clipa si atat. Am deschis ochii, ea a trecut, si noi am ramas aici cu deciziile luate, cu viata urmandu-si un nou curs, langa un om pentru care, poate mai ieri ne dadeam bucurosi viata, iar azi nu avem chef sa-si spalam sosetele murdare.