Echilibru

Imi caut echilibrul, intr-o lume neechilibrata. Cu cat il caut mai mult cu atat nu il gasesc.

„Mai linisteste-te, imi spune el, ca iti trece toata viata” ... si in vorbele lui gasesc cu durere un adevar. De cand ma stiu alerg. Sunt un cal de cursa lunga, ce a intrat in galop si galopeaza fara mila, printre pietre, printre flori, pe nisip sau pe iarba, sunt un cal salbatic ce alerga, fara oprire, fara respir. Nu ma bucur de clipe, desi as vrea sa o pot face, nu stiu sa pretuiesc momentele prezente, ma uit tot timpul spre viitor sperand ca de acolo v-a izvori prezentul meu, nu stau o secunda, caci mi-e frica sa nu ma prinda plictiseala, alerg, alerg, spre acel prezent pe care mi-l imaginez perfect si care nu mai vine.

As vrea sa ma pot opri din fuga nebuna, sa ma bucur o clipa de mine, de cei de langa mine, de natura, de clipele care au fost, de clipa pe care o traiesc, fara sa ma obosesc gandindu-ma la maine.

M-am intersectat azi cu un necunoscut. Statea langa mine pe scaun si am inceput sa vorbim. M-a intrebat una alta, despre viata, de unde sunt, unde stau, pe unde am fost, ce am facut, ce fac, din astea simple. I-am raspuns sincer si direct. A ramas impresionat de mine. Am ramas si eu impresionata de impresia lui. Se mira ca am trait in trei tari, ca vorbesc cateva limbi si ca am calatorit asa prin lume. M-am gandit o clipa ca poate sunt realizari, sunt realizari pe care eu nu le vad, pentru ca m-am obisnuit cu ele, sunt realizari si provocari pe care eu nu le simt, pentru ca le-am repetat de atatea ori, ca mi-se par necesitati sau mai bine zis obligatiuni din partea mea, standarde la care trebuie sa ma ridic, fara discutie sau gand de esec.

Mi-am dat seama ieri ca am ajuns la un nivel de gandire si asteptare din partea mea foarte ridicat, foarte sofisticat si dur. Asteptarile sunt atat de ridicate ca orice greseala cat de mica e penalizata, orice scapare e vazuta, standardul e prea sus ridicat. Standardul a trecut de sentimente si simtiri, a trecut de succese si impliniri, stndardul a trecut realizarile la normalitati si micile esecuri la tragedii. Cerintele sunt ridicate si ma hranesc cu cerinte, drogandu-ma cu opiul succesului, ce cere imediat un alt succes si mai mare, caci gustul odata prins si repetat, nu mai are savoare.

Si uite asa galopez, punandu-mi fiecare realiare pe lista normalitatilor si cautand provocari tot mai mari si tot mai grele pentru a-mi satisface ... ce? A-mi satisface ce? Nu stiu. Nu stiu de ce simt pierduta clipa pe care o rezerv pentru a admira natura, pentru a-mi relaxa fata, pentru a ma odihni. De ce oare galopez? De ce nu pot merge la pas?

Esti tu.

Esti ca un drog, pe care trebuie sa il iau zilnic, altfel simt ca mi-se duce ziua fara de sens. Esti ca aerul, necesar si invigorator, ce se respira dupa o lunga sedere sub apa. Esti ca soarele, intr-o lunga zi de iarna, aduci voie buna in suflet si simtiri. Esti tu.

A te indragosti = verb

Cand m-am indragostit prima data? Sa fi avut vreo sase ani, prin clasa intai asa, de fapt cred ca treceam in clasa a doua. De unde stiu ca m-am indragostit? Pai cum sa nu stiu :). Am stiut din prima clipa, cand am simtit un zambet larg cat casa si cald ca soarele, ca-mi inunda din senin fata. Ca atunci cand il vedeam, pe baiatul acela frumos, mai mare decat mine cu vreo patru ani, aratam ca un clovn cu gura pana la urechi si incetam sa mai raspund la comenzile simple ale parintilor, gen vino aici, bea apa, spune buna ziua. Eram blocata instant. Nu puteam scoate o vorba, doar zambeam idioata si nu mi-se putea dezlipi ochii de la el.

Da, a fost frumos ... si ma intreb cateodata ce s-a intamplat cu baiatul acela, cu parul blond si balai, cu ochii, cu ochii lui parca albastrii, sau poate verzi.

Au trecut anii si m-am indragostit iar, de blonzi, de bruneti, niciodata de roscati, de baieti mai mari, de baieti mai mici, de unii mai mult, de altii mai putin, cateodata cu adevarat, alteori doar efemer, insa de zambet nu am uitat, caci el nu m-a parasit niciodata. A ramas ascuns adanc in mine, si iese doar rar, tot mai rar la suprafata, caci dupa o vreme, a astepta dragostea sa te elibereze si sa-ti umple chipul de sclipire si mintea de dor, e doar un vis, un vis trecator.

Libertatea si viata

Viata trece... in copilarie cu viteza melcului. Tin minte ca nu puteam sa scap de sentimentul de a-mi dori sa fiu mare, sa fac ce vreau, sa merg unde imi place, fara limite si restrictii. Mereu trebuia sa ma raportez la entitatea superioara, la reguli fara sens si ingraditoare. Ma visam ca zbor, imi doream sa zbor, sa-mi iau elanul, sa plec in alta lume, unde eu sa-mi conduc destinul, sa-mi aleg libera calea, sa visez, sa creez, sa fiu eu insumi.

In adolescenta si in primii ani ai tienretii viata trece ... neobservata. Scapata de sub rigorile si regulile parintilor, dar cu o unda social moralizatoare in minte, ce face mai mult rau decat bine, cautam naiva limitele dragostei. Surazatoare, cu libertatea pe buze si in gand, mergeam sa gasesc garduri, porti si lacate, ce aveau a-mi ingradi elanul, a-mi inchide cutezarea si a-mi fereca visarea. Credula, vedeam dragostea si libertatea mana de mana, bot in bot, insa ce aveam eu sa aflu dupa anii de libertate irositi in inchisoarea iubirii, e ca cele doua institutii nu sunt compatibile de fel. Poate doar in mintea mea, dar nu in suflet, in nici un suflet, nici al altora si nici al meu, caci daca ar fi sa mizez pe cartea sinceritatii, as spune ca da, gelozia, neincrederea si banuiala, sunt cariile iubiri, pe care lumea nu ne invata sa le vindecam, ci mai degraba sa le alimentam, sa le cultivam si sa le crestem la cote bolnave.

Odata scapata de lantul iubirii sufocante, am gustat iar libertea, doar pentru o clipa, caci sub impulsul dorintei, am vandut-o urmatorului venit, pe un pret mai bun, dar am vandut-o.

Apoi au trecut anii. Si tineretea s-a dus repede, mult prea repede, in timp ce ma incurcam in numaratul anilor, m-am trezit matura. La maturitate viata goneste cu o viteza ametitoare. Nu ai o clipa de respir, nu ai un moment de liniste, toate se duc si vin ca valurile ametitoare ale marii, ce lovesc turbate stancile. Pana sa te dezmeticesti iti dai seama ca e prea tarziu, dar inca se poate, sa ne grabim deci sa prinde un loc in trenul vietii imbelsugat cu de toate.

Si libertatea? ... odata urcata in tren, asezata pe un scaun, cu mainile pline de alte maini, am zarit-o pe geam. Ramasese pe peron, caci locurile din tren erau limitate.

Si atunci incepe lupta, ce pentru unii dureaza o vesnicie, iar pentru altii se termina dupa o secunda de reflexie si regret.

Sunt cei care ii impun sa alerge in spatele trenului, ii promit ca or s-o prinda cumva, s-o urce si pe ea in tren, sa-i faca loc, chiar daca loc nu mai e. Sunt si cei ce sar din tren, caci n-ar da libertatea pe nici o alta bogatie din lume, si sunt cei ce ii spun adio, in secunda de refletie, urmata de picatura de regret.

Nu e normal sa fim agresate.

Nu doar in Romania femeile sunt agresate, doar ca in Romania agresarea e acceptata ca parte a vietii cotidiene. A fi strigata sau fluierata pe strada e vazuta mai mult ca pe un compliment, decat o insulta, iar a primi o palma pe fund la primele ore ale zilei, cand te grabesti spre munca, e ca un salut de „Buna dimineata”. Nu vreau sa cad in paranoia americana, unde a spune despre o femeie ca e frumoasa echivaleaza un proces la tribunal si multi bani in munus pentru guraliv, insa am fost nu o data inghesuita in tranvai, de cate un muncitor necalificat de +40 cu o privire usor psihopatica. Odata eram cu o amica si individul (tulburat mental) ne-a inghesuit, pana am ajuns la capatul tranvaiului. Nu stiam ce sa mai face si am coborat. Eram naive si ne era rusine, auzisem ca se intampla, dar nimeni nu ne-am invatat cum sa reactionam. Nu ne-am spus nimeni ca ii putem tragem o geanta in cap (oricum o aveam mereu in dotare si era plina cu carti) sau ca putem urla la el. Insa ne-a spus multa lume ca se intampla, ca si cum ar fi un lucru normal. DAR NU E.

E atat de anormal, ca unul din primele lucruri pe care le-am auzit dupa ce m-am mutat in alta tara a fost ca „aici, romanii sau moldovenii te flueiera doar pe strada, in rest alti europeni nu”. E atat de anormal, ca dupa un an locuit intr-o alta tara, cand cineva mi-a pus mana pe fund din nou, m-am sperit si am urlat asa de tare incat s-a auzit pe toata strada, oamenii intorcandu-se spre mine speriati. Eram socata si revoltata, desi nu era prima data cand o pateam, doar ca uitasem de „normalitate”.