Ii arat unei cunostinte (poloneze) un text de-al meu, tiparit pe niste coli. Dintre toate cuvintele intelege doar unul: sex. Ma intreaba ce inseamna si daca inseamna acelasi lucru ca si in poloneza. Ii marturisesc indiferenta ca da.
Ea ramane surprinsa, se socheaza o clipa, iar apoi trage concluzia: scrisesem o poveste de iubire, barbatul din poveste nu e sotul meu, iar in text era inclus cuvantul sex.
In mintea ei se formeaza instinctiv o gaura, uriasa si adanca, un mix in care aceste elemente sunt de neconceput. Explicatiile ulterioare, despre cuvant si contextul total diferit (de ceea ce credea ea) in care a fost folosit sunt primite cu dezinteres. Conexiunea s-a facut si ca o sudura eterna, nu mai poate fi modificata.
Din strafundurile mintii scobeste cu greu, catre propriul sot o intrebare:
- Tu te-ai supara daca as scrie o poveste, despre altcineva in care ar aparea cuvantul sex?
Deja nu mai intelege ca povestea e poveste si realitatea realitate. Nu mai face diferenta intre fictiune si concret. Autorul ii sta in fata, iar cum autorul e concret, la fel de concret e si textul si cuvantul. Nu mai are importanta ca povestea e fictiune.
****
La teatru am avut o povestioara de interpretat. Ceva despre o sotie si un sot, se cearta, se omoara si gatesc ceva din carnea celuilalt. O idee banala, ireala, abstracta de pus in scena.
Am facut-o cu zambete, cu relaxare in moduri cat mai originale. Un joc, un exercitiu de regie si interpretare.
In particular am avut proasta inspiratie sa povestesc povestioara. Un fir horor s-a desprins din ochii care urmarisera atatea filme aburitoare de amor si crime, pasiune si cruzime.
A urmari pe altii la televizor e ok, dar al asculta pe cel de langa tine cand iti povesteste ca a pus in scena, ceva asemanator e mult prea complicat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu