Salul de acril

Grabesc pasul. Stiu ca se inchide magazinul si alerg sa intru inainte sa-si lase ruleta jos.
Intru, ma uit in stanga, in drepta, in sus la rafturi si dau sa ies.
La iesire zaresc un sal in vitrina. Intorc pasul si incep sa-l caut disperata din priviri.
Nu-il gasesc si intreb domnisoara blonda de la casa.
- E ultimul. Vi-l aduc acum. Raspunde ea zambitoare.
Il aduce. Il ating. Combinatia de flori e geniala. Culorile nu sunt atat de vii, dar atingearea e moale. Decid:
- Il iau.
- Dar trebuie sa platiti cu bani, caci am inchis casa. Si nu stiu cum sa va dau bon.
- Faceti-mi o factura. Ii raspuns salvatoare, scot banii si ating iar salul.
Ea incepe sa scrie, eu intreb:
- E din lana?
- Nu stiu, stati sa ne uitam.
Ne uitam. Acril 100%.
- Hm, pai daca ma gandesc bine, sincer nu stiu ce sa ma decid. Poate nu-l iau.
- Cum credeti... imi raspunde zambitoare.
- Ei, nu il ia. Mi-e greu sa ma decid atat de repede si e ultimul ... si se inchide. Bine, nu-l iau. Ma scuzati pentru deranj.
- Nu-i nici o problema.
Ies. Grabita imi indrept pasii spre usa inainte sa ma inchida pasnicii in centrul comercial.

A doua zi pe la amiaza imi amintesc de salul de acril. Era moale si frumos, dar totusi nu mi-ar fi tinut prea mult de cald si s-ar fi uzat repede. Mult prea repede pentru ...
- Ei, stai nu cumva l-am platit? Dar nu tin minte sa-mi fi luat banii inapoi.
Ma uit in portofel. Lipsesc intr-adevar. Deci i-am dat, insa nu l-am luat, iar domnisoara de la casa a uitat sa mi-i dea inapoi.
Sa merg sa o intreb? Ei si daca nu-si mai aduce aminte? Poate isi aduce aminte dar nu mai recunoaste?

Spre seara imi indrept pasii din nou spre magazin. Ma duc direct la casa unde nu o mai gasesc pe domnisoara blonda. Gasesc in schimb o roscata si o bruneta. Le abordez si dupa ce schimbam cateva vorbe ele o suna pe colega lor:
- E aici o doamna ... in legatura cu un sal .... l-a platit dar nu l-am mai luat .... a stii ... despre ce suma e vorba .... a, si ii pui tu maine la loc .... bine, ... bine .... pa,pa.
Imi intind banii iar eu le multumesc. Ies usurata zambind admirativ pentru corectitudinea vanzatoarei blonde.
In drum spre iesire imi pierd zambetul, cand imi trece prin minte intrebarea stupida despre cum s-ar fi sfarsit povestirea daca s-ar fi intamplat in Romania.

Fotbal = piłka nożna

In Polonia la auzul cuvantului fotbal te duci cu gandul la autobuze ruginite, cu motor galagios, pline cu barbati imbracati in negru si accesorizati cu bate. Autobuzele sunt insotite de dube pline cu mascati si dirijate de echipaje ale politiei.
Asa sunt escortati suporterii in Polonia. Poate nu toti, dar de fiecare data cand e un meci orasul e blocat, impanzit de politie, iar oamenii de bine se inchid in casa.

Fotbalul nu e cu siguranta un sport rege pe aici, mai degraba sportul paturii de jos a societatii, printre care se amesteca accidental cate un intelectual teribilisti.
La inceputuri, cand spuneam ca imi place fotbalul, ba chiar il urmaream cu placere (mai ales atunci cand juca echipa Romaniei) am primit ridicaturi de sprancene.
Intre timp m-am reprofilat pe sporturi mai „intelectuale” pe care nu am rabdarea sa le urmaresc, dar imi place sa le practic, iar echipa Romaniei s-a facut de varza, asa ca pierderea nu e considerabila.

Mai greu e cu revistele pentru dame din RO, in care mi-se spune cum sa-mi vindec partenerul de obsesia pentru fotbal – pe care nu o are – cum sa supravietuiesc pe vremea campionatului – pe care nu-l urmarim – sau ce cadori fotbalistice i-ar face mai degraba neplacere.
Probabil ca toti barbatii sunt obsedati de fotbal, dupa cum scrie in revista, numai nu stiu cum se face, ca tocmai eu si un numar considerabil al amicelor mele ne-am nimerit cu parteneri complet dezinteresati de fotbal.

Paris in imagini