Protestele din Bucuresti si ce sa inteleaga strainii

M-au sunat aseara niste prieteni polonezi. Citisera despre protestele din Bucuresti si ma
intrebau daca totul e ok in Romania si daca familia mea e in siguranta. Le-am spus sa nu se ingrijoreze, totul e bine si mare lucru nu se intampla.
Si atunci, ce e cu protestele, au zis ei?
Am incercat sa le prezint pe scurt situatia cu oamenii nemultumiti de clasa politica, criza ce a accentuat problemele, scanteia Arafat si aroganta unui presedinte, opozitia instigatoare,
huliganii ce au patruns in multime, in fine tot tacamul. S-au pierdut la primele cuvinte. I-am simtit tulburati si i-am asigurat ca totul e bine, fara sa mai continui. Ca sa inteleaga ar fi trebui sa le explic in primul rand realitatea ilogica a Romaniei, absurditatea unor stari de fapt, indiferenta majoritatii, mentalitatea hoata si pagubasa promovata insistent, precum si lipsa valorilor
morale. Ar mai fi trebui sa spun ca de la revolutie incoace Romania a avut trei presedinti, fiecare tratat dupa cum i-se cuvine, unul cu oua clocite, altul cu o calimara de cerneala si al treilea ... vom vedea.

Ei ar fi inteles greu, sau poate nu ar fi inteles deloc, desi cand au fost in Romania s-au confruntat cu situatii ciudate (lipsa restului la cumparaturi, bomboane in loc de bani, chelneri plictisiti sau pret „preferential umflat” pentru straini). Au cunoscut insa si romani, care i-au gazduit frumos, au fost corecti, primitori si darnici.
Polonezii care ii cunosc pe romani ii vad similari cu ei si nu inteleg de ce societatea romaneasca
e atat de diferita de cea poloneza. Nu inteleg de ce in Romania totul e pe pile, ca pana si la privat te angajezi pe relatii si nu pe competenta, ca legile sunt absurde, ca cetatenii s-au obisnuit sa le incalce, ca unii sunt mai favorizati decat altii, ca banul domina si nu valorile intelectuale, morale ori culturale.

Placerea romanilor de a aplauda

Romanii adora sa aplaude, orice, oricand si pe oricine.

Pe TVRi discursul lui Basescu, plin de aberatii, vanitati si umiliri. Am prins doua fragmente. Primul: Rosia Montana, in care presedintele incerca sa isi motiveze (slab) decizia. O decizie proasta, mai ales in contextul politic actual, cu functionari publici si clasa politica corupta pana in maduva oaselor, care nu v-a negocia niciodata un contract favorabil de extractie a minereurilor din „muntii nostrii, ce „aur poarta”, preferand sa cersesca „din poarta-n poarta”, o mita rapida si sigura.

Nu mai zic de cianura, nu mai zic de mediu. Presedintele sustinea in discurs mineritul, o activitate pe care tarile dezvoltate (astea spre care tindem si noi) au renuntat sa o mai practice in propria lor tara. O fac in alta parte, acolo unde exista mai mult zacamant, pot platii imfim forta de munca si mediul nu ii intereseaza. In tara lor isi valorifica altfel resursele naturale, prin turism de exemplu, dar si la asta suntem noi experti. Experti cu frunza si fara turisti.

Al doilea: in timpul dicursului, lui Basescu i-au scapat cuvintele „statele unite ale Europei” in loc de Uniunea Europeana, o scapare frenetic aplaudata de aplaudicii din sala. Nu ii inteleg demersul, pentru o idee fumata, ce nu a functionat atunci si care, cu siguranta nu v-a fi reluata acum, intr-o situatie de criza globala, cand fiecare tara strange randurile spre binele propriilor cetateni si in detrimentul strainilor. Gasesc penibile si umilitoare pentru romani cuvinte venite din gura presedintelui Romaniei (tara proaspat neacceptata in Schengen), ai care cetateni (ce-i drept tigani, dar cetateni) „europeni”, sunt deportati din Franta. Pai, daca tot suntem in Uniune si Uniunea zice ca cetatenii ei (toti, de orice rasa sau culoare) isi pot intinde cortul in orice tara a Uniunii doresc muschiul lor, atunci de ce ne dau francezii afara, bre? Ce suntem noi, cetateni de mana a doua a „statelor unite ale Europei” sustinute de taman liderul nostru ales si platit de noi?

Adica, pe de o parte liderul se da mai integrat decat integrarea, iar pe de alta accepta ca „statele” sa-i umilesca si sa-i neindreptateasca compatriotii. Cine le garanteaza romanilor, romani, muncitori sau studenti (ca si aplaudicii din sala) ca nu vor fi ei urmatorii pe lista deportarilor?

Probabil presedintele, care in loc sa gandesca strategic o buna gestionare a crize in care si Romania se afla, o da pe pupicurisme „europene” fara nici un rost.

Dar nu ma supara presedintele, el poate sa faca ce vrea, sa sustine orice doreste, oricum e la ultimul mandat si poate spera la o functie europeana, nu, durerea mea e pentru cei din sala, ce doar aplauda frenetic, fara sa gandesca, fara sa analizeze, ca la un vechi congres al PCR.

Poate ca asta e slabiciunea romanilor, suntem obisnuiti sa aplaudam, orice prostie debiteaza un functionar public, platit din banii nostrii pentru binele nostru, pe care nu ni-l mai livreaza nicodata.

Despre dragoste cu oameni ce iubesc

A calcat incet pe frunzele umede. Simtea respiratia lui in fiecare pas, pe care il facea printre copacii fragezi, printre firele de iarba gingasa si printre florile vesele de toamna. Adulmeca mersul lui pe cararea abia vizibila, pasul lui incet si sigur, ce a lasat candva aici urme, acum invizibile.

S-a aplecat. A dat cu mana la o parte cateva frunze maronii si in buchetul de iarba inca verde, si-a gasit comoara. Un inel. Un inel de aur fin, marcat cu numele ei si o data. Inelul lui. Inelul lui prin care i-a jurat dragoste si credinta mai presus de toate. Inelul lor. Inelul lor, pe care il credeau pierdut, ca acum sa fie regasit, caci dragostea nu dispare niciodata din suflet si nici simbolurile ei nu se pierde cu una cu doua.

Cand a venit timpul a plecat din nou. De data asta mult mai departe, intr-o padure mai intunecoasa, cu frunze mai mari si iarba mai inalta. De data asta nu mai cauta un inel. Il cauta pe el. Sa-l aduca acasa.