A calcat incet pe frunzele umede. Simtea respiratia lui in fiecare pas, pe care il facea printre copacii fragezi, printre firele de iarba gingasa si printre florile vesele de toamna. Adulmeca mersul lui pe cararea abia vizibila, pasul lui incet si sigur, ce a lasat candva aici urme, acum invizibile.
S-a aplecat. A dat cu mana la o parte cateva frunze maronii si in buchetul de iarba inca verde, si-a gasit comoara. Un inel. Un inel de aur fin, marcat cu numele ei si o data. Inelul lui. Inelul lui prin care i-a jurat dragoste si credinta mai presus de toate. Inelul lor. Inelul lor, pe care il credeau pierdut, ca acum sa fie regasit, caci dragostea nu dispare niciodata din suflet si nici simbolurile ei nu se pierde cu una cu doua.
Cand a venit timpul a plecat din nou. De data asta mult mai departe, intr-o padure mai intunecoasa, cu frunze mai mari si iarba mai inalta. De data asta nu mai cauta un inel. Il cauta pe el. Sa-l aduca acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu