Lectia de romantism

Oare nu am eu romantism sau romantismul ar trebui sa se readapteze la realitate. Stau si ma gandesc ca, daca maine ar veni un print pe un cal alb sa imi declare dragostea lui, mi s-ar parea penibil. Imi plac caii, dar imi inchipui mereu cum ar fi sa traga o balega pe asfalt calul alb al printului, in timp ce el imi intinde un buchet de trandafiri cu tepi. Eu i-as lua cu un elen fantastic, mai ales uitandu-ma cu grija sa nu cumva sa imi intre vreun tepe in mana.

Am o amica pe care amantul o abureste ca e super minunata, ca e geniala si fantastica, foarte inteligenta si perfecta, doar ca sa si-o mai bage din cand in cand in pat, cand sotia nu e pe acasa. Tipa naiva ii raspunde cu aceleasi complimente si se multumeste fericita sa fie pe locul doi, acceptand sa si-o puna pe bancheta din spate a masinii sau prin camerele semimobilate de la servici, pentru ca el nu are chef sa cheltuiasca pentru o camera decenta la hotel.

Eu ii spun ca ea e naiva (si usor proasta ) si ea imi spune cum se straduieste sa nu afle nevasta lui ala, ca ea nu vrea sa ii strice casnicia, dar il iubeste si e convinsa ca si el o iubeste si o admira pe ea .

- Si atunci, ii zic eu, nu mai bine isi lasa ala nevasta si se cupleaza cu tine?

- Nu, nu ca el are familie si trei copii si...

- ...si tu o sa mori o fata batrana, prostita de toti nefututii de la biroul. Ea se socheaza si imi spune ca eu nu inteleg, ca nu sunt romantica, ca nu pricep, ca daca as sti, ca ea simte, si el o intelege, si ii vorbeste, si in fapt ii spune, dar ca pe mine nu ma impresioneaza. Poate daca as iubi si eu cu aceeasi ardoare si patima, poate daca mi-ar curge sange roz prin vene, poate daca...

- ... poate daca as fi iar naiva sa cred in textele ieftine a colegilor de la servici, cu copii si credite, soacre si neveste, amante si munciuni. Nu multumesc, cumva nu mai tine, am vazut de prea multe ori acelasi scenariu ieftin, in care el te v-a parasi pana la urma, sub un pretext oarecare, cand se v-a fi saturat sau cand va fi gasit o noua colega de amor. Una mai infipta, mai proaspata si mai intriganta decat tine,  ce v-a fi pentru el mai tentanta de cucerit, iar dupa ce ii v–a spune aceleasi abureli gratuite ca si tie, si poate o va si complimenta cu cateva cadouri mai substantiale, care nu i-au fost necesate pentru a te seduce pe tine, v-a imparti cu ea aceeasi iubire, pe bancheta din spate a masinii lui, in birou, sub birou si poate nici nu se v-a mai zgarci asa de tare la o camera de hotel.

Ea ma priveste cu ochi neincrezatori. Eu ii spun ca printii pe cai albi nu mai vin de mult, ca acum s-a trecut la masina, iar daca poarta verigheta pe deget insemna ca sunt luati, iar daca ei insista atunci insemna ca nu sunt printii cei buni, ci zmeii cei rai si mincinosi.

Ii dau un exercitiu de imaginatie, ca sa isi mai relaxeze mintea. O rog sa isi inchipuie ca e ea in locul nevestei, iar atunci cand s-au intalnit el era liber de contract, iar ea l-a luat pe viata si acum el o onoreaza cu un atat de mult respect.

-          Cum te simti draga mea?

-          Nu stiu, caci nu am fost niciodata casatorita imi replica ea.

-          Dar asta vrei, nu-i asa? Uite, asa e mariajul. El cu tine, tu cu el si el cu ea. Il vrei asa?

Care e treaba cu prietenia, salutul si facebook-ul

Merg azi vara si eu la o nunta in RO. La nunta alai mare, ca de obicei, desi nunta a fost mai modesta asa ca numar de invitati, dar placuta in general, desi nu sunt fana a nuntilor din RO.

Si la nunta invitati, unu, altu, oameni pe care ii cunosc/stiu de, ha, ha, multa vreme, din vremea adolescentei mele rebele si creative; pe unii ii cunosc mai bine, pe altii ii stiu doar asa, din ce ne-am mai intersectat din cand in cand.

Si la nunta surpriza! In afara de cativa, cati pot sa numar pe degetele de la maini, toate cunostintele si „stiintele” se holbau la mine cu ochii dublati si ma vorbeau pe la spate – presupun, cunoscand traditiile romanesti – dar nu ar fi venit nici in ruptul capului, sau al piciorului, sa ma salute, sa imi zica asa un „Buna ziua” sau „Buna seara”, sau macar un „Ciau” flegmatic sa-mi arunce din varful limbii, nimic.

Iar eu, incep sa ma intreb si sa intre pe cei din jur care ma mai cunosc/recunosc: Chiar atat de mult m-am schimbat? Si culmea ca nu am la activ nici o operatie plastica. Mai imbatraneste lumea, dar nici chiar asa.

Nu, draga, nu asta era problema, problema nu era la mine, ci la ei. Pai cum sa vorbeasca ei cu mine, doar e de prost gust sa ma salute daca ma cunosc, nu, locul lor e pe tusa, acolo unde prefera sa stea si sa barfeasca, „ca tocmai vorbeam de tine ca nu te-ai schimbat deloc” citez de la o cunostinta.

Ei, dar eu nu m-am last intimidata, si m-am dus eu la ei, la toti si la fiecare in parte, sa le arat ca nu mi-am uitat manierele pe alte meleaguri. Ma rog, sotul a ramas cam perplex, ca de ce trebuie sa fac eu turul salii, insa nu m-am lasat, de la mic la mare, de la frumos la urat, pe toti care ii cunosteam (doar pe cei pe care ii cunosteam, ca daca i-as fi luat si pe cei pe care ii stiam, mi-ar fi luat toata noaptea) m-am dus si i-am salutat, ca sa le dau prilejul sa se umfle dupa aia in pene, ca i-am bagat in seama, si ocazia sa-si expuna folosofiile si predicele, pe care toti erau nerabdatori sa mi-le spuna, despre viata in Romania si cea din afara.

Dar asta nu e tot, pai cum sa se termine povestea chiar asa? Si ajung acasa, deschid si eu facebook-u si ce mi-e dat sa vad? Tocmai o cerere de prietenie de la unul din aceia pe ii intalnisem la nunta si care se holbase la mine pana i s-au facut ochii rosii, dar nu s-a sinchisit sa ma salute macar. Si acuma, taman pe nepusa masa vrea, culmea, sa devenim noi prieteni buni, in mediul virtual! Ia auzi?

TU si numai TU

Ma uit in ochii tai, te tin in brate si as vrea sa nu te mai dezlipesti niciodata de mine.

Ma imbratisezi, asezandu-ti mainile pe umerii mei, eu te sarut pe obraji, tu zambesti cu gura larg deschisa, si dintii tai nostimi, afara e alb si eu sunt fericita.

Te iubesc pana unde o duce iubirea si inapoi si iar, daca o mai duce in alta directie si mereu inapoi, caci imi stai in brate si asa mi-e bine si parca rostul lumii si sensul vietii si toate cate sunt si cine stie cate vor mai fi, toate sunt aici cu tine.

Si mai fur o clipa si tu esti clipa aia.

Te-am cautat mereu, am incercat sa te gasesc in toti si poate in fiecare, dar nu te-am gasit in niciunul, caci toti incercau si nu izbuteau nici macar sa te copieze.

Le lisea sinceritatea, caldura si dragostea.

Puritate nu aveau si nu erau drepti in ganduri, nici in fapte si nici in iubire.

Coconul

Traim intr-un cocon fictiv.  Ma intreb cateodata daca acesta a fost dintotdeauna rostul omenirii, sa isi faca un cocon in care sa isi inventeze realitati? Oare mereu a existat acest cocon in jurul carorauia se invarte „lumea” ireala? Cu siguranta sunt oameni care traiesc in afara lui, sunt oamenii ce intra in contact cu natura, cu realitatea, ce cunosc secretele pamantului si invata din intelepciunea naturii.

Insa ei sunt putini, caci noi majoritatea suntem prea prinsi si prea fanatici in realitatea coconului nostru, care de fapt nu reprezinta nimic. Si atunci noi uitam de adevar, uitam de sens si viata. Da, stiu e deja un cliseu sa te gandesti la oamenii aceaia care isi cauta apa si mancare ca scop al vietii lor, in timp ce noua ni-se prezinta posete si rochii la reducere si suntem manati sa cautam prin ele ca scop al vietii noastre. E un cliseu a ne aminti de cei pentru care cititul este un lucru deosebit, in timp ce noi suntem bombardati de lumea virtuala, in care suntem invitati sa traim si sa visam. Si uite asa, mai cumparam o sticla de plastic cu apa de la robinet in ea, pe care scrie ca 0,001% din castiguri merg spre copii defavorizati, nu de alta, dar sa ne mai eliberam de vina. Si ne intoarcem la ale noastre si iar vorbim de lumea ireala, cu vedete si fete, cu bani si masini, cu aur si sclipiri si iar e reducere la mall si ce film fantastic si trebuie sa-mi cumpar neaparat ceaiul de slabit din reclama.