De ce nu imi place mie facebook

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

una dintre cele mai frumoase melodii romanesti de dragoste

Videoclipul nu e pe gustul meu, dar melodia se aude bine.

Despre iubire

Toti vrem dragoste, si iubire si acceptare, si intelegere si exclusivitate. Vrem sa ne simtim unici in bratele ce ne cuprind si sa credem ca dragostea tine pana la moarte sau dincolo de ea. Toti vrem sa iubim sau macar sa fim iubiti, etern, efemer si cu putere, intr-un univers in care „iubirea e totul” and „totul e iubire”. Doar ca, uitam ca suntem muritori, cu un timp limitate intr-o lume ce are inceputuri si sfarsituri. Nimic nu e etern, dar totusi noi ne incapatanam sa credem ca dragostea noastra e mai presus de a altora, e mai reala decat realitatea si mai durabila ca timpul. Si totusi, timpul se misca, realitatea e o opinie privita dintr-un unghi mai mult sau mai putin favorabil, iar dragostea noastra nu e cu nimic mai speciala decat a celor de langa noi, pe care ii privim azi cu indiferenta si de care, maine poate ne indragostim.

Exlusivitate e un cuvant privilegiat pe care nu stim sa il folosim cu se cuvine, un cuvand pe care il scoatem la inaintare mult prea usor, ca mai apoi sa il retragem cu lasitate. Exclusivitate cerem si atunci cand nu avem nevoie, pretindem si cand nu oferim, impunem chiar daca nu ne sta in putere.

Intelegere, inseamna de fapt acceptare. Am vrea sa fim independenti intr-o lume sufocant de dependenta, in care vina si freamatul interior ne dojeneste de fiecare data cand calcam limitele nevazute ale unei ordini sociale specifice timpului nostru. Si totusi, am vrea sa ne rupem de constrangerile sufocante, fara ca constiinta construita pe o fundatie mult prea rigida, sa ne mai infinga indoieli si regrete in minte. Si atunci strigam acceptare, mascand-o sub blandul condei al cuvantului intelegere.

Iubirea e in sine o fata Morgana a sufletelor noastre, ratacite pentru o vreme pe acest taram. Iubirea e un tel in sine, neconcretizat si amagitor, pe care toti speram sa il dobandim etern, dar cu tristete va spun, ca il gustam doar temporar. Afectiunea o impartasim poate pe viata, dar iubirea aceea pe care toti o visam, toti o dorim, doar infim de putin dintre noi o primim.

Iubirea e un moment in timp si spatiu, o clipa si atat. Am deschis ochii, ea a trecut, si noi am ramas aici cu deciziile luate, cu viata urmandu-si un nou curs, langa un om pentru care, poate mai ieri ne dadeam bucurosi viata, iar azi nu avem chef sa-si spalam sosetele murdare.

Tylko Ty

Pragnie, o twojej ręce która dotyka moją,

Marzę o twoje usta, które powoli do mnie mówią

Śnie mi się twoje oczy, który na mnie patrzą, i chcą mnie zarówno.

Nie wiem czy to miłość, czy tylko dziki pragnienie,

Ale kuje moje serce każdy razy kiedy jej uwolniłam,

A jedynym rzecz na który mam ochotę jesteś tylko Ty.

(M-au chinuit talentele si in poloneza :))

M-am saturat de propaganda pro copii

Dupa ce ti-ai gasit un gagiu, te-a cerut ala,ca nu a avut ce altceva sa faca, si tu ai zis DA in lipsa de ocupatie, te instalezi intre patru pereti proprii, si viata isi incepe chinul. E momentul in care apar amicii cu copii sau insarcinati, ce iti baga sugestii peste intrebari indiscrete, susoteli pe la colturi sau invitatii lipsa la petreceri (invitam doar cu copii, ca daca nu aveti va plictisiti – oricum te plictisesti si cu si fara). E momentul de propaganda ieftina cu „viata mea sunt ei”, „daca as putea as sta numai cu ei acasa”, „in sfarsit ma simt implinita” si alte chestii muieresti, ale femeilor care nu prea au ce face cu viata lor, dupa ce a venit printul calare pe bicicleta, au luat credit si s-au mutat la palat de doua camere, cu o baie si o bucatarie pe balcon. Da, exagerez, ca in Polonia palatele sunt de obicei noi si bucataria e una cu salonul, iar balconul e pustiu, ca nu ai voie sa-l inchizi oricum.

Dap, asta e propaganda standard. Dar hai ca iti faci si tu un copil, ca na, sa fii in randul lumii. Minunat, acum primesti invitatii la petreceri (plicticoase), deci invata sa cumperi cele mai actuale jucarii (li-se zice si cool, Hello Kity si ceva vampirite parca is la moda) si haine pe marimi potrivite (intotdeauna mai mari). Acum e momentul sa te simti implinit, mai ales dupa ce iti trece euforia hormonilor si incepi si tu sa te intorci in campul muncii. E in sfarsit timpul sa inveti sa strangi din dinti, si sa inveti sa faci fata cu bine crizelor de plans, nervi si alte mistere neelucidate ale copilului tau ce iti zbiara in urechi. Si cand esti tu tocmai in toiul invatamintelor, vine un moment de relax, cand tata supravegheaza copilul, tu iti bei in tihna ceaiul si langa tine se aseaza amica ta ce a produs deja doi plozi si il are pe drum pe al treilea:

-          Dar voi cand il faceti pe urmatorul? Te intreaba nevinovara si usor iritata ca ai ramas un urma cu norma sociala.

Ma uit la ea si ma intreb daca sa ii torn ceaiul in cap sau sa o compatimesc. O fi proasta de nu pricepe ca fericirea ei nu-i compatibila cu a mea si ca schimbatul scutecelor nu-i pentru mine preferabil oricarei alte activitatii in care ma simt libera si fara obligatii, sau chiar se simte in adancul ei atat de mizerabil, ca vrea sa mai aiba si alti parteneri de suferinta.

Din moment ce am auzit discursul asta dupa ce l-a nascut pe al doilea, tind sa cred ca e dusa tipa si ii spun ceva politicos (atat de politicos ca am si uitat ce in secunda urmatoare).

As fi putut sa ii zic ca nu toti pot sa aiba copii si asta e o intrebare indiscreta si bagacioasa, dar s-ar fi holbat in gol la mine fara sa inteleaga apropoul general. As fi putut sa ii zic ca la unii le ajunge unul si e chiar suficient, dar nu ar fi inteles masura, cand cuvantul de ordine e nimeareala, cati primesti, atatea vrei. Sau as fi putut sa ii torn doar ceaiul in cap, dar s-ar fi socat si ea si restul, si oricat de libertina as fi eu in viata, cred ca libertatea asta de actiune ar fi interactionat prea puternic cu libertatea ei de exprimare.

Sunday meal

Is the moment when people gather around the table, eat and smile, small taking about unimportant casualties or discussing the hardest moment of their current, temporary life. I hated Sunday meals, because of the chicken soup, because of the empty plates expected after you fill in yourself with food, a lot of food, too much food, because I never prepare them and they were always ready when I was not. And because they always finish up with cake, what a horror! Sunday meals were the weekly burden that I was always fed up with, and which probably other kids would dream about.

I started to appreciate Sunday meals when I did not have them anymore. The Sundays were free, unrestrictive, but lonely without a ritual. I could not put my finger on what was missing from my Sundays, until I have once been invite to an after-Sunday meal to my then boyfriend house. I saw the chicken soup, the second dish with potatoes and I realized that that was it. The Sunday meal was actually missing from my ritual. I went a few more times to after-Sunday meal to eat in my then boyfriend house, but I never enjoyed with him the Sunday meals rituals.

I settle down in the mean time at my own place, I cook from time to time, but I still did not fully implement the Sunday meal ritual. Sometimes I am busy, other times I forget, not always I feel like, but there are also the days when I cook something great, I accompany it with a glass of wine and I just enjoy it. Maybe I would like to have the Sunday lunch-dinner regularly shared with the people I currently share my life, but I still do not bake the cake.

  

Proiect: Stein Um Stein

Nimic nu e etern, nici dragostea, nici prietenia, nici noi. Suntem doar un moment, o clipa, daca ar fi sa numaram timpul dupa scala universului, o adunatura de primaveri, daca ar fi sa numaram timpul in functie de viata unei flori. Nimic nu e pentru totdeuna, toate au un sfarsit, si poate modul nostru de a ne prezerva iubirea e o prietenie, ce tine mai mult decat scanteia ce candva ne-a inflacarat ochii, ce poate oferi mai mult decat orgasmul, si in care ne putem camufla ultimul dram de speranta.

Sa inchidem acum aceasta cutie a Pandorei, ce ne-a dat pe langa clipe de nemurire si momente de extaz, alaturi de un dram de otrava amara a realitatii in care nu suntem vesnici, in care florile infloresc doar ca mai apoi sa se ofileasca, in care atractia ne invie, doar ca mai apoi sa ne moara cu o parte din suflet.

O melodie

Singuratatea

Singuratatea in doi, cateodata in trei, alteori chiar in patru, doare cel mai mult.

Singuratatea tacuta, cu secrete, fapte si lucruri nespuse inteapa, plesneste si utura sufletul fragil si fara de aparare. Singuratatea se ascunde in rochii colorate, in bijuterii scumpe, in zambete largi si ochi sclipitori, singuratatea se ascunde de durere in ungherele mici ale sufletului, in rataciri, in vise si iluzii. Singuratatea se simte in apeluri repetate, in imaginatie, si salturi imaginare in gol. Singuratatea se vrea ameliorata de succese, de iluziile civilizatiei in care nu iti gasesti niciodata locul. Singuratatea se trateaza prin munca pana la epuizare, prin teluri mereu neatinse si provocari permanent reinoite. Singuratatea se transpune in victorii glorioase fara gust, impliniri marete fara de fala si intr-o modestie bolnavicioasa, caci oricat ai realiza si ai face, nimic nu-ti alinta golul. Singuratatea e un gol care nu se mai umple, orice ai baga in el, bani, fala, pana si iubire. Anii trec si golul e tot mai mare, iar drumul de intoarcere nu mai poti sa-l iei, caci te-ai prea instrainat. Singuratatea o spui, dar e neinteleasa, imposibil de transpus in cuvinte, uneori greu de vazut, alte ori prea evidenta.

Singuratatea pentru unii e o normalitate, iar pentru altii o mare tragedie. Singuratatea e poate pentru toti, dar fiecare o simte doar pe a lui.