Salul de acril

Grabesc pasul. Stiu ca se inchide magazinul si alerg sa intru inainte sa-si lase ruleta jos.
Intru, ma uit in stanga, in drepta, in sus la rafturi si dau sa ies.
La iesire zaresc un sal in vitrina. Intorc pasul si incep sa-l caut disperata din priviri.
Nu-il gasesc si intreb domnisoara blonda de la casa.
- E ultimul. Vi-l aduc acum. Raspunde ea zambitoare.
Il aduce. Il ating. Combinatia de flori e geniala. Culorile nu sunt atat de vii, dar atingearea e moale. Decid:
- Il iau.
- Dar trebuie sa platiti cu bani, caci am inchis casa. Si nu stiu cum sa va dau bon.
- Faceti-mi o factura. Ii raspuns salvatoare, scot banii si ating iar salul.
Ea incepe sa scrie, eu intreb:
- E din lana?
- Nu stiu, stati sa ne uitam.
Ne uitam. Acril 100%.
- Hm, pai daca ma gandesc bine, sincer nu stiu ce sa ma decid. Poate nu-l iau.
- Cum credeti... imi raspunde zambitoare.
- Ei, nu il ia. Mi-e greu sa ma decid atat de repede si e ultimul ... si se inchide. Bine, nu-l iau. Ma scuzati pentru deranj.
- Nu-i nici o problema.
Ies. Grabita imi indrept pasii spre usa inainte sa ma inchida pasnicii in centrul comercial.

A doua zi pe la amiaza imi amintesc de salul de acril. Era moale si frumos, dar totusi nu mi-ar fi tinut prea mult de cald si s-ar fi uzat repede. Mult prea repede pentru ...
- Ei, stai nu cumva l-am platit? Dar nu tin minte sa-mi fi luat banii inapoi.
Ma uit in portofel. Lipsesc intr-adevar. Deci i-am dat, insa nu l-am luat, iar domnisoara de la casa a uitat sa mi-i dea inapoi.
Sa merg sa o intreb? Ei si daca nu-si mai aduce aminte? Poate isi aduce aminte dar nu mai recunoaste?

Spre seara imi indrept pasii din nou spre magazin. Ma duc direct la casa unde nu o mai gasesc pe domnisoara blonda. Gasesc in schimb o roscata si o bruneta. Le abordez si dupa ce schimbam cateva vorbe ele o suna pe colega lor:
- E aici o doamna ... in legatura cu un sal .... l-a platit dar nu l-am mai luat .... a stii ... despre ce suma e vorba .... a, si ii pui tu maine la loc .... bine, ... bine .... pa,pa.
Imi intind banii iar eu le multumesc. Ies usurata zambind admirativ pentru corectitudinea vanzatoarei blonde.
In drum spre iesire imi pierd zambetul, cand imi trece prin minte intrebarea stupida despre cum s-ar fi sfarsit povestirea daca s-ar fi intamplat in Romania.

Fotbal = piłka nożna

In Polonia la auzul cuvantului fotbal te duci cu gandul la autobuze ruginite, cu motor galagios, pline cu barbati imbracati in negru si accesorizati cu bate. Autobuzele sunt insotite de dube pline cu mascati si dirijate de echipaje ale politiei.
Asa sunt escortati suporterii in Polonia. Poate nu toti, dar de fiecare data cand e un meci orasul e blocat, impanzit de politie, iar oamenii de bine se inchid in casa.

Fotbalul nu e cu siguranta un sport rege pe aici, mai degraba sportul paturii de jos a societatii, printre care se amesteca accidental cate un intelectual teribilisti.
La inceputuri, cand spuneam ca imi place fotbalul, ba chiar il urmaream cu placere (mai ales atunci cand juca echipa Romaniei) am primit ridicaturi de sprancene.
Intre timp m-am reprofilat pe sporturi mai „intelectuale” pe care nu am rabdarea sa le urmaresc, dar imi place sa le practic, iar echipa Romaniei s-a facut de varza, asa ca pierderea nu e considerabila.

Mai greu e cu revistele pentru dame din RO, in care mi-se spune cum sa-mi vindec partenerul de obsesia pentru fotbal – pe care nu o are – cum sa supravietuiesc pe vremea campionatului – pe care nu-l urmarim – sau ce cadori fotbalistice i-ar face mai degraba neplacere.
Probabil ca toti barbatii sunt obsedati de fotbal, dupa cum scrie in revista, numai nu stiu cum se face, ca tocmai eu si un numar considerabil al amicelor mele ne-am nimerit cu parteneri complet dezinteresati de fotbal.

Paris in imagini

Noi

Ne iubeam tacut prin ascunzisuri
Printre mii de frunzisuri si apusuri de soare
Ne iubeam pe plaja, privind la ocean,
Inlantuiti in vraja, ce a durat cam un an.

Ne iubeam dimineata
intr-o camera mica,
cu o mai nimica de lampa
ce ne tinea loc de soare.

O mare intreaga,
Un oras clipea la amiza,
Cand jucaus ochii decideau
Sa se deschida.

Pe vant sau pe soare
Nea sau ploaie,
Noi asa traiam.
Si eram...

Doua boabe asemuite
Aruncate in lume,
Si nimicite;
Doua frunze fugare,
Doua raze de soare.

Ziua excesului de zel

Spunea cineva odata ca "cea mai puternica arma a prostului e excesul de zel".

Excesul se naste dintr-un sentiment de putere, anormal si imbatator, la care individul nu spera sa ajunga. Odata ajun, cu putearea in mana, el simpte nevoia sa o exercite, caci ar fi pacat sa o iroseasca, fara a o face simptita asupra semenilor.
Majoritatii ni-se intampla la un moment dat sa detinem un exces de putere - mai mult decat am sperat sau mai mult decat am luptat - pe care inevitabil o folosim sau o irosim (o controlam).
Daca toti primim putearea nu toti detinem controlul. Lipsa controlului duce spre ridicol, insa individul odata imbatat de putere, pierde simptul ridicolului. Lipsa controlului e tipica pentru oamenii mai putin inteligenti, mai putin scoliti, pentru complexati si pentru naivi.
Am observat cu tristete, ca in aceasta categorie intra foarte multi politicienii est-europeni, primari si parlamentari, prinsi in valul puterii si nevoia exercitarii.

Azi e ziua fara masini. Nu m-ar deranja sa merg cu bicicleta la munca, din pacate nu am posibilitatea. Oricum, nu despre beneficiile bicicletei vreau sa vorbesc, ci despre o stire ce mi-a venit pe calea undelor.
Intr-un orasel din Polonia, primarul in exces de zel, a inceput sarbatorirea blocand intrarea in parcarea primarie.
In alt oras, putin mai mare, au fost blocate doua artere principale, ca deh trebuie sa se obisnuiasca lumea sa mai mearga si fara masina.
E drept ca sunt prea multe masini si ar fi grozav sa mai reducem din ele, insa atat timp cat nu exista alternative (atat pentru biciclete cat si pentru transport public) corespunzatoare, nu cred ca are rost sa cadem in ridicol, incercad sa aratam cat de ecologisti suntem o zi pe an.