Proiect: Stein Um Stein

Nimic nu e etern, nici dragostea, nici prietenia, nici noi. Suntem doar un moment, o clipa, daca ar fi sa numaram timpul dupa scala universului, o adunatura de primaveri, daca ar fi sa numaram timpul in functie de viata unei flori. Nimic nu e pentru totdeuna, toate au un sfarsit, si poate modul nostru de a ne prezerva iubirea e o prietenie, ce tine mai mult decat scanteia ce candva ne-a inflacarat ochii, ce poate oferi mai mult decat orgasmul, si in care ne putem camufla ultimul dram de speranta.

Sa inchidem acum aceasta cutie a Pandorei, ce ne-a dat pe langa clipe de nemurire si momente de extaz, alaturi de un dram de otrava amara a realitatii in care nu suntem vesnici, in care florile infloresc doar ca mai apoi sa se ofileasca, in care atractia ne invie, doar ca mai apoi sa ne moara cu o parte din suflet.

O melodie

Singuratatea

Singuratatea in doi, cateodata in trei, alteori chiar in patru, doare cel mai mult.

Singuratatea tacuta, cu secrete, fapte si lucruri nespuse inteapa, plesneste si utura sufletul fragil si fara de aparare. Singuratatea se ascunde in rochii colorate, in bijuterii scumpe, in zambete largi si ochi sclipitori, singuratatea se ascunde de durere in ungherele mici ale sufletului, in rataciri, in vise si iluzii. Singuratatea se simte in apeluri repetate, in imaginatie, si salturi imaginare in gol. Singuratatea se vrea ameliorata de succese, de iluziile civilizatiei in care nu iti gasesti niciodata locul. Singuratatea se trateaza prin munca pana la epuizare, prin teluri mereu neatinse si provocari permanent reinoite. Singuratatea se transpune in victorii glorioase fara gust, impliniri marete fara de fala si intr-o modestie bolnavicioasa, caci oricat ai realiza si ai face, nimic nu-ti alinta golul. Singuratatea e un gol care nu se mai umple, orice ai baga in el, bani, fala, pana si iubire. Anii trec si golul e tot mai mare, iar drumul de intoarcere nu mai poti sa-l iei, caci te-ai prea instrainat. Singuratatea o spui, dar e neinteleasa, imposibil de transpus in cuvinte, uneori greu de vazut, alte ori prea evidenta.

Singuratatea pentru unii e o normalitate, iar pentru altii o mare tragedie. Singuratatea e poate pentru toti, dar fiecare o simte doar pe a lui.

Relatii, viata, socializare

Cand intemeiezi o familie, asteptarea generala e sa te inchizi intr-un turn inalt impreuna cu familia ta, si de acolo sa-i privesti pe ceilalti, pe outsiderii familiei tale. In turnul acela inalt ar trebui sa ti-se ceara sa renunti la cine esti, la personalitatea si libertatea ta, pentru a te uni ca o ramura unui trunchi ce poarta numele de familie. Conforma asteptarilor sociale ale vremurilor noastre, ti-se cere sa iti abandonezi dorintele individuale, pentru „binele comun” al uniunii, sa te sacrifici individual pentru aceasta „existenta suprema”.

Pe plan exterior ti-se cere sa porti trunchiul cu tine, sa-l arati ostentativ celorlati si sa te ascunzi in spatele lui de fiecare data cand ai porniri sincere si instincte personale. „Eu nu pot, pentru ca sunt casatorita”, „eu nu raspund pentru ca m-am maritat”, „eu nu spun pentru ca am nevasta”, eu nu, pentru ca ... m-am abandonat pe mine, pentru trunchiul unei uniuni imaginare, ce cere sacrificii, dar care nu simte satisfactii, pentru ca de fapt nu exista, e totul in mintea mea. Da, ne place sa fim martiri in mintea noastra, nu la toti, dar la multi, mult prea multi.

Eu nu suport uniunile, nu suport trunchiurile, le gasesc putrede si banale, put de la distanta a falsitate, idiotenie si multe, mult prea multe frustrari. Eu nu as putea sa fiu niciodata o ramura, pentru ca sunt un copact, eu nu am nevoie de un trunchi la care sa ma alatur, pentru ca am deja unul. Si nu, nu doresc alte ramuri la copacul meu, mie ramurile nu imi plac. Mie imi plac copacii, cu care pot evantual sa-mi unec ramurile. Mie imi plac caracterele cu care pot sa-mi impartasesc gandurile, viziunile, credintele, parerile, timpul – cel mai pretios dar pe care il pot oferi cuiva.

Eu nu suport sa ma inchid intr-un turn, refuz sa ma abandonez pe mine si refuz sa-mi neg nevoile si dorintele pentru un „bine superior” inexistent. Binele e al meu si al celor din jurul meu, cand e mult si imbelsugat ne ajunge la toti si e minunat, cand e putin si saracacios il impartim, ca sa ajunga la fiecarea. Sacrificiul depinde de situatie, e probat prin fapte, dar niciodata nu e facut inutil sau de amorul artei. Nu am respect pentru cei care se sacrifica inutil, pentru ca ei nu au respect pentru ei insisi.

De cateva ori pe an se reuneste padurea, sub cupola unui apartament cochet, a unei case cu un salon impodobit sau intr-o cafenea cu parfum de ceai. Acolo, intr-o multime vesela si usor oficila se vad cel mai bine copacii si trunchiurile. Copacii sunt mereu cutezatori, frumosi, stabili si sinceri, in timp ce trunchiurile sunt niste umbrea muribunde, zbarcite si false. Eu personal le gasesc plicticoase, obositoare si primitive, caci altfel nu pot explica un om fara personalitate, fara caracter si mereu dependent. Discutiile se impletesc pe niste subiecte banale, despre vreme, politica sau alte fapte intangibile asupra carora comentatorii nu au nici cea ma mica influenta. Pe mine personal ma deranjeaza sa discut despre subiecte pe care nu le pot influenta, mi-se pare o pierdere de vreme. De ce sa ma preocupe ceva ce nu pot schimba, e fara sens. Pe de alta parte, ele ma privesc uimite, usor iritate de indrasneala mea, de a ma afirma ca un copact, intr-o admosfera de trunchiuri muribunde.

De ce ma intalnesc inca cu ei? Ca sa ii sfidez. Da, stiu ca pare copilaros, si totusi, e modul meu de a spune NU. Nu sunt asa si refuz sa indeplinesc niste asteptari sociale care nu mi-se potrivesc.

Despre schimbari

Cateodata trebuie sa facem schimbari, si niciodata schimbarile nu sunt frumoase. Sunt urate, presupun multa durere, un abandon, o usa inchisa, o investitei neconcretizata. Schimbarea e o pierdere, trebuie sa pierzi mai intai ceva, ca sa poti mai apoi castiga altceva, pentru ca nu ai loc sa le incapi pe toate.

Schimbarile dor, sau pe mine ma dor, unele mai tare, altele mai putin. Da, as putea spune ca durerea e invers proportionala cu dorinta de schimbare, si daca ma gandesc bine, ecuatia asta mi s-a adeverit de cateva ori.

De durere nu am scapat, caci nu exista cale de mijloc, ea a fost acolo, m-a cuprins, insa m-a parasit repede, cand am constinetizat ca asta imi doresc si vreau sa treiesc la maxim alegerea facuta.

Sunt schimbari pe care nu vrem sa le facem, stim ca sunt importante, stim ca sunt necesare, dar tragem cu dintii de ele, sperand ca furtuna o sa treaca, si cumva lucrurile se vor schimba de la sine. Dar nu! nu se vor schimba de la sine niciodata, asa cum am dori noi sa le schimbam. Se vor schima de la sine, poate in directia dorita de noi, insa efectul nu v-a fi nicodata acelasi.

Cateodata traim cu schimbarea in gand zile, poate ca ani, vream sa o facem dar nu ne simtim pregatiti. Poate ca nu suntem, poate ca niciodata nu vom fi. Sunt lucruri pentru care nu vom fi niciodata pregatiti. Sunt lucruri care intotdeauna vor durea. Sunt lucruri, sunt oameni, sunt momente, toate sunt trecatoare, consumante in momentul acesta, o secunda mai tarziu amintiri. Nu, nu exista bis in viata. Exista doar noi provocari.