Povesti din viitor. Parul.

Cand eram mica, imi amintesc ca mama avea un par auriu. Stralucea in lumina soarelui, iar firele erau delicate, moi si rare.
Se rupea usor si de fiecare data cand trageam de el, ea spunea: „Au”.
Probabil o durea sau era tristetea si teama ca-l v-a pierde.
La inceput se supara, mai apoi, iertandu-ma imi spunea ca nu o durea chiar atat de tare.

Eu m-am nascut fara sau cu par multicolor, cum e la moda sa ii spunem acum. O peruca artificiala, ar zice bunica. O modalitate de a fii mereu nou, conform reclamei de la televizor.
Mi-am primit prima periuca la 5 ani. Pana atunci mama ne tinuse fara.
Intr-o zi Ada, sora mea, a venit plangand ca doar ea nu are par din intreaga clasa. Cand s-a intors cu mama de la cumparaturi avea unul lung, rosiatic aprins.
Am atins-o incet, cu grija si curiozitate. Usor am tras de el. Nu a simtit nimic. Am tras mai tare si dintr-o data o gramada de par sa rasturnat in bratele mele.
Mama mi-a luat-o din mana si mi-a zis blanda:
„Maine iti cumparam si tie, dar asta e a Adei. E parul ei.”

In adolescenta il schimbam zilnic. O noua forma, o noua culoare, noi incercari fara de succes in a gasi ceea ce mi-se potriveste.
La sfarsitul liceului, parca imi gasisem partenerul. Un par lung, castaniu inchis, cu un breton scurt si cateva fire aurii. Nici blonda, nici bruneta, dar mult mai potrivita decat rozul intensiv al Adei.

Facultatea a fost un adevarat tur de forta. Printre sesiuni si cluburi, am avut putin timp sa ma gandesc la par. O vreme traiam chiar fara. Ma alaturasem unui grup de colegi cu vederi mai naturale despre tot ceea ce ne inconjoara.
Mama era trista, zicand ca imi pierd feminitatea. Tata indiferent. Niciodata nu avuse par, nici macar artificial.

Cand l-am vazut pe el, am inceput sa ma simt goala. Eram cumva dezbracata si toata lumea se holba la mine. Avea ochii naturali albastrii. Un par scurt, castaniu inchis sau cateodata blond, putin mai lung si carlontat. Eu preferam castaniul, dar el zicea ca blondul e mai comod si se asorta mai usor cu ochii albastrii.
Am reinceput sa port par. La inceput, un negru scurt si carlontat. Treptat mi-am schimbat culoarea in albastru, portocaliu si blond.
Nici una nu parea sa mi-se potrivesca. Undeva pe la mijlocul relatie noastre mi-am regasit, intr-o cutie veche de carton, parul castaniu din timpul liceului.
Cand i l-am aratat a ramas mirat. Mi-a marturisit socat ca seaman cu mama lui, doar ca ea, il avuse natural.
Cand ne-am despartit l-am ars de suparare.

Acum il port roscat si cu radacini negre. Firele sunt groase si drepte. Frizura e scurta si cu doua agrafe. Era asta sau cea carlontata.
L-am primit la angajare, in pachetul „Welcome”. Culoarea e la fel pentru toate femeile, dar tunsura e diferita, de la un departament la altul.
Noi, la relatii cu publicul avem dreptul de a alege intre doua tunsuri.
PR-ul zice ca da un sentiment de confortabilitatea mai mare clientilor. Au impresia ca sunt mai multe variante, ca au de unde alege. Ma multe frizuri, mai multe variante. Dar substanta e aceeasi, ca si culoarea. Ea nu difera.

Mamei i-a cazut aseara ultimele fire. Erau ascunse sub parul artificial, dar nu au mai rezistat. Copii Adei s-au nascut fara – probabil si ai mei – desi sotul ei s-a nascut cu par. L-a pierdut in copilarie, dar totusi spera ca poate ei or sa-l mosteneasca.
Probabil nu se mai naste nimeni de acum inainte cu EL.