De ce nu putem
construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu
putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros?
Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele
mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane
doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu
indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul
motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit
sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile,
statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de
clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai
veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge,
nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai
pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca
imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca
imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe
lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie
nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi
ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile
acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum,
oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din
viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii.
Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput
durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata.
Cateodata ma uit cu tristete
in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi
indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost
„binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma
implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma
traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar
credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu
demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.
As spune si
cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre
chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta
si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau
mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse
de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau
un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt
limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex
sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru
ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce,
caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau
amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si
puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber,
stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini,
obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului
meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta
le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de
viata, pe de-a intregul.
