Relatii, viata, socializare

Cand intemeiezi o familie, asteptarea generala e sa te inchizi intr-un turn inalt impreuna cu familia ta, si de acolo sa-i privesti pe ceilalti, pe outsiderii familiei tale. In turnul acela inalt ar trebui sa ti-se ceara sa renunti la cine esti, la personalitatea si libertatea ta, pentru a te uni ca o ramura unui trunchi ce poarta numele de familie. Conforma asteptarilor sociale ale vremurilor noastre, ti-se cere sa iti abandonezi dorintele individuale, pentru „binele comun” al uniunii, sa te sacrifici individual pentru aceasta „existenta suprema”.

Pe plan exterior ti-se cere sa porti trunchiul cu tine, sa-l arati ostentativ celorlati si sa te ascunzi in spatele lui de fiecare data cand ai porniri sincere si instincte personale. „Eu nu pot, pentru ca sunt casatorita”, „eu nu raspund pentru ca m-am maritat”, „eu nu spun pentru ca am nevasta”, eu nu, pentru ca ... m-am abandonat pe mine, pentru trunchiul unei uniuni imaginare, ce cere sacrificii, dar care nu simte satisfactii, pentru ca de fapt nu exista, e totul in mintea mea. Da, ne place sa fim martiri in mintea noastra, nu la toti, dar la multi, mult prea multi.

Eu nu suport uniunile, nu suport trunchiurile, le gasesc putrede si banale, put de la distanta a falsitate, idiotenie si multe, mult prea multe frustrari. Eu nu as putea sa fiu niciodata o ramura, pentru ca sunt un copact, eu nu am nevoie de un trunchi la care sa ma alatur, pentru ca am deja unul. Si nu, nu doresc alte ramuri la copacul meu, mie ramurile nu imi plac. Mie imi plac copacii, cu care pot evantual sa-mi unec ramurile. Mie imi plac caracterele cu care pot sa-mi impartasesc gandurile, viziunile, credintele, parerile, timpul – cel mai pretios dar pe care il pot oferi cuiva.

Eu nu suport sa ma inchid intr-un turn, refuz sa ma abandonez pe mine si refuz sa-mi neg nevoile si dorintele pentru un „bine superior” inexistent. Binele e al meu si al celor din jurul meu, cand e mult si imbelsugat ne ajunge la toti si e minunat, cand e putin si saracacios il impartim, ca sa ajunga la fiecarea. Sacrificiul depinde de situatie, e probat prin fapte, dar niciodata nu e facut inutil sau de amorul artei. Nu am respect pentru cei care se sacrifica inutil, pentru ca ei nu au respect pentru ei insisi.

De cateva ori pe an se reuneste padurea, sub cupola unui apartament cochet, a unei case cu un salon impodobit sau intr-o cafenea cu parfum de ceai. Acolo, intr-o multime vesela si usor oficila se vad cel mai bine copacii si trunchiurile. Copacii sunt mereu cutezatori, frumosi, stabili si sinceri, in timp ce trunchiurile sunt niste umbrea muribunde, zbarcite si false. Eu personal le gasesc plicticoase, obositoare si primitive, caci altfel nu pot explica un om fara personalitate, fara caracter si mereu dependent. Discutiile se impletesc pe niste subiecte banale, despre vreme, politica sau alte fapte intangibile asupra carora comentatorii nu au nici cea ma mica influenta. Pe mine personal ma deranjeaza sa discut despre subiecte pe care nu le pot influenta, mi-se pare o pierdere de vreme. De ce sa ma preocupe ceva ce nu pot schimba, e fara sens. Pe de alta parte, ele ma privesc uimite, usor iritate de indrasneala mea, de a ma afirma ca un copact, intr-o admosfera de trunchiuri muribunde.

De ce ma intalnesc inca cu ei? Ca sa ii sfidez. Da, stiu ca pare copilaros, si totusi, e modul meu de a spune NU. Nu sunt asa si refuz sa indeplinesc niste asteptari sociale care nu mi-se potrivesc.

Despre schimbari

Cateodata trebuie sa facem schimbari, si niciodata schimbarile nu sunt frumoase. Sunt urate, presupun multa durere, un abandon, o usa inchisa, o investitei neconcretizata. Schimbarea e o pierdere, trebuie sa pierzi mai intai ceva, ca sa poti mai apoi castiga altceva, pentru ca nu ai loc sa le incapi pe toate.

Schimbarile dor, sau pe mine ma dor, unele mai tare, altele mai putin. Da, as putea spune ca durerea e invers proportionala cu dorinta de schimbare, si daca ma gandesc bine, ecuatia asta mi s-a adeverit de cateva ori.

De durere nu am scapat, caci nu exista cale de mijloc, ea a fost acolo, m-a cuprins, insa m-a parasit repede, cand am constinetizat ca asta imi doresc si vreau sa treiesc la maxim alegerea facuta.

Sunt schimbari pe care nu vrem sa le facem, stim ca sunt importante, stim ca sunt necesare, dar tragem cu dintii de ele, sperand ca furtuna o sa treaca, si cumva lucrurile se vor schimba de la sine. Dar nu! nu se vor schimba de la sine niciodata, asa cum am dori noi sa le schimbam. Se vor schima de la sine, poate in directia dorita de noi, insa efectul nu v-a fi nicodata acelasi.

Cateodata traim cu schimbarea in gand zile, poate ca ani, vream sa o facem dar nu ne simtim pregatiti. Poate ca nu suntem, poate ca niciodata nu vom fi. Sunt lucruri pentru care nu vom fi niciodata pregatiti. Sunt lucruri care intotdeauna vor durea. Sunt lucruri, sunt oameni, sunt momente, toate sunt trecatoare, consumante in momentul acesta, o secunda mai tarziu amintiri. Nu, nu exista bis in viata. Exista doar noi provocari.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Sunt bine, doar un pic suparata. Dar imi trece. Sper. Cateodata e chiar neplacut, dar se intampla, inevitabil. Dar trece, asa cum a mai trecut si inainte. Ma ridic, ma scutur de cenusa si redescopar samanta increderii. Increderii in mine, in viata, in asteptari. Nu, nu regret timpul, caci nu a fost pierdut, nu nu regret nici momentele, caci nu au fost irosite. Regret doar usa, care s-a deschis prea mult, ochiul curios si iscodior, ce a prins cunoastere, ce a descoperit secrete adanc ascunse, dureri camuflate si alte intimitati. Regret deschiderea, asta regret de fiecare data. Toti vor sa vada, toti vor sa priveasca, sa iscodeasca dupa prag, sa se bucure, sa se mire, sa rada sau sa se intristee, sa simta si ei iluzia simtirii, pe care nu o vor simti niciodata, caci nu au curajul sa simta. Niste lasi, toti ochii vor sa priveasca, sa guste artificial din placerea spectacolului, dar cand vine scadenta, niciunul nu vrea sa plateasca pretul.

Sunt bine, doar un pic suparata. Imi trece, dar inca nu m-am obisnuit pe deplin. Doare ca de fiecare data, mai putin intens cu trecerea timpului, dar doare. Probabil asta insemna sa traiesti, aceasta simtire cateodata inaltatoare, alte ori apasatoare. Probabil asta insemna sa iubesti, viata asa cum este ea, cu minutele ce iti dau aripi si cu ceasurile ce ti-le sfasie.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Biciurile motivationale - aceste "binevenite" dureri

De ce nu putem construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros? Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile, statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge, nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum, oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii. Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata. 

Cateodata ma uit cu tristete in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost „binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.

As spune si cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce, caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber, stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini, obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de viata, pe de-a intregul.

Echilibru

Imi caut echilibrul, intr-o lume neechilibrata. Cu cat il caut mai mult cu atat nu il gasesc.

„Mai linisteste-te, imi spune el, ca iti trece toata viata” ... si in vorbele lui gasesc cu durere un adevar. De cand ma stiu alerg. Sunt un cal de cursa lunga, ce a intrat in galop si galopeaza fara mila, printre pietre, printre flori, pe nisip sau pe iarba, sunt un cal salbatic ce alerga, fara oprire, fara respir. Nu ma bucur de clipe, desi as vrea sa o pot face, nu stiu sa pretuiesc momentele prezente, ma uit tot timpul spre viitor sperand ca de acolo v-a izvori prezentul meu, nu stau o secunda, caci mi-e frica sa nu ma prinda plictiseala, alerg, alerg, spre acel prezent pe care mi-l imaginez perfect si care nu mai vine.

As vrea sa ma pot opri din fuga nebuna, sa ma bucur o clipa de mine, de cei de langa mine, de natura, de clipele care au fost, de clipa pe care o traiesc, fara sa ma obosesc gandindu-ma la maine.

M-am intersectat azi cu un necunoscut. Statea langa mine pe scaun si am inceput sa vorbim. M-a intrebat una alta, despre viata, de unde sunt, unde stau, pe unde am fost, ce am facut, ce fac, din astea simple. I-am raspuns sincer si direct. A ramas impresionat de mine. Am ramas si eu impresionata de impresia lui. Se mira ca am trait in trei tari, ca vorbesc cateva limbi si ca am calatorit asa prin lume. M-am gandit o clipa ca poate sunt realizari, sunt realizari pe care eu nu le vad, pentru ca m-am obisnuit cu ele, sunt realizari si provocari pe care eu nu le simt, pentru ca le-am repetat de atatea ori, ca mi-se par necesitati sau mai bine zis obligatiuni din partea mea, standarde la care trebuie sa ma ridic, fara discutie sau gand de esec.

Mi-am dat seama ieri ca am ajuns la un nivel de gandire si asteptare din partea mea foarte ridicat, foarte sofisticat si dur. Asteptarile sunt atat de ridicate ca orice greseala cat de mica e penalizata, orice scapare e vazuta, standardul e prea sus ridicat. Standardul a trecut de sentimente si simtiri, a trecut de succese si impliniri, stndardul a trecut realizarile la normalitati si micile esecuri la tragedii. Cerintele sunt ridicate si ma hranesc cu cerinte, drogandu-ma cu opiul succesului, ce cere imediat un alt succes si mai mare, caci gustul odata prins si repetat, nu mai are savoare.

Si uite asa galopez, punandu-mi fiecare realiare pe lista normalitatilor si cautand provocari tot mai mari si tot mai grele pentru a-mi satisface ... ce? A-mi satisface ce? Nu stiu. Nu stiu de ce simt pierduta clipa pe care o rezerv pentru a admira natura, pentru a-mi relaxa fata, pentru a ma odihni. De ce oare galopez? De ce nu pot merge la pas?