E la moda sa ai carte, mai ales daca nu ai ce scrie

Fiecare dintre noi avem o poveste. O istorie ce ne-a schimbat destinul, o intamplare ce ne-a pecetluit soarta sau un eveniment care ne-a rascolit prea multe ganduri.
Sunt printre noi unii cu un talent fantastic de a-si spune povestea. O fac verbal, pe coli sau in gand. I-am asculta cu placere, melancolie si interes, doar daca am ajunge la ei. Rare ori cate unul, mai trece de faza selectiei, sparge geata editurilor si daca suntem norocosi mai si auzim de el. Majoritatea scriu fugar, pe bloguri, ganduri de aur, ce nu ajung sa-si valorifice potentialul si nici sa-i aduca un castig autorului.

Sunt printre noi unii care reusesc intr-o meserie. O fac cu succes si se bucura de ea. Castiga popularitate si bani din ea, dar asta nu-i destul. Isi doresc mai mult. Isi doresc si recunoasterea valorilor pe care nu le poseda si a talentelor cu care nu au fost inzestrati.
Atunci, produc obiectul ce necesita recunostere, iar folosindu-se de populatitate si bani trec cu el de faza selectiei, calificandu-l ca de pret si asteptand laude pentru el.

Sunt atatia carora le citesc blogurile si scriu minunat. Si totusi nu publica cu pretentii de 85 de lei la exemplar.

Iubesc presa

Am zis ca nu mai citesc ziarele din Romania pana dupa alegeri. Mi-a ajuns, mi s-a umplut paharul si totusi nu ma pot indeparta de la ele. Nu le pot lasa din mana odata incepute, desi stiu ca dupa fiecare lectura sunt tot mai secata si mai dezgustata de ceea ce citesc.
Cititul presei romanesti e o capcana, ademenitor de frumoas amenajata, cu poze stralucitoare, slogane imbietoare si chiar iluzia bunei alegeri in primele minute de lectura.
Odata prins in joc, ajungi insa repede la o stare de lehamine si dezgust, nu numai pentru ceea ce ti-se de acolo, dar si pentru tot ce e in jur, caci invartitul in jurul cozii si pierderea sperantei sunt primele efecte pe care ti-le induc articolele din presa romanesca.
Pana si stirile fericite au o tenta deprimatoare. Peste tot se cauta vinovati, chiar daca nu s-a intamplat inca nenorocirea. Fiecare vrea ceva, desi toti au primit si nimeni nu mai are de dat. Orice face senzatie, mai ales banalitatile.

Inainte cand articolul era naspa (subiectiv, eronat, rautacios sau scris pentru idioti) il mai salva comentariile de bun simpt ale oamenilor cu „scaun la cap”. Acum lumea nu mai comenteaza, ori parerile logice, obiective si istete nu mai trec de filtru selectiei.
Trec in schimb mesajele electorale, trimise automatizat, cu tel precis de influentare a cititorului dinspre „alt cititor” (ca doar ne cred prosti, sa inghitim galusca uriasa cu care stimp sigur ca ne vom ineca).
E trist cand cineva termina o facultate de marketing si nu stie sa-si identifice publicul (target); e si mai trist cand publicul realizeaza asta, dar ei nu.

Impresii dupa vot

Da, au fost alegererile. Nu, iar nu am fost la vot.
Poate daca m-as fi aflat ieri pe langa ambasada as fi mers sa-mi anulez votul, caci asta mi-se parea cea mai buna alegere, din moment ce nimeni nu ma reprezinta.
Probabil m-ar fi primit sau nu, caci mai mult ca sigur as fi uitat sa iau cu mine hartia de rezident in Polonia, desi mi-se pare complet absurd sa fii refuzat cu pasaportul romanesc in mana pe motiv ca ai putea sa fraudezi, votand de mai multe ori, cand in toata Polonia exista doar o singura sectie de votare.

Ca sa nu pierd totusi momentul, azi de dimineata am aruncat un ochi peste ziare. Sa vad si eu ce si cum scrie presa, despre ce a fost si ce trage sa vina. Dintre toate cuvintele aruncate cu voie si cu tel, inspre mine cititorul fidel, mi-au ramas in minte doua lucruri. Primul ca au fost oameni care nu au apucat sa voteze, caci li s-a inchis in fata sectiile de votare si al doilea, ca pe la ceva televiziune s-a dezbatut necesitatea restrictiei votului, ca is prea multe fraude.
Aceste doua mesaje mi-au adus aminte de referendumul pentru schimbarea constitutiei, cand m-am aflat si eu intr-o sectie de votare.
Pe vremea aia, politicienii erau atat de disperati sa treaca referendumul, ca ne-au pus sa stam in sectiile de votare doua zile, desi ne-au platit doar pentru una. Si cum lumea tot nu venea la vot, duminica au venit ceva doamne de la PSD si au facut atata gargara pana au fortat doi colegi amarati sa care urna mobila la doua blocuri, doar-doar sa mai adune ceva stampile cu votat.
M-am intrebat atunci daca referendumul a trecut procentul minim de prezenta, caci noi am ramas cu liste intregi neatinse, lumea nevenind la vot. Oricum trebuia sa iasa si a iesit.
Acum observ ca situatia s-a schimbat, iar politicienii nu mai au nevoie de votul nostru, punanadu-ne sarma ghimpata in cale, numai-numai sa nu mergem sa-i votam.

Ei eu nu am fost. Pot sa-mi multumeasca. Chiar nu ma reprezinta si mi-e greata de ei. Mi-e greata de oamenii fara valoare care isi dau aere, care se prezinta superiori, fiind de fapt parveniti, hoti, ipocriti si mincinosi.

Cu tristete privesc spre Romania si spre pepinierele politice, ce creaza pe banda rulanta clone ale lui Dinu Paturica, dar atata e de infect sistemul ca pana si clonele sunt prost clonate, caci spre deosebire de original, ies cu un IQ minuscul si tupeu incontrolabil, ceea ce pe vremea lui Dinu Paturica nu le-ar fi dus prea departe. Norocul lor e ca si societatea s-a mai schimbat din vremurile fanariote, iar acum nu mai e nevoie si de inteligenta ca sa „reusesti”, e destul tupeul (si banii).

Weekend cu mama

E un film despre familie, nesansa si ghinion. O realitate trista pentru cei la care nu ne uitam cand trecem pe strada; o poveste pe care o refuzam, a celor pe care ii condamnam fara sa ascultam. Un film trist, foarte conectat la Bucuresti; nu as putea spune la Romania.

In film e interesanta “linistea” cu care mama priveste lucrurile. E confuza si totusi insistenta, pe de o parte naiva, neintelegand pericolul, se simpte vinovata si asta o impiedica sa fie autoritara sau sa aiba pretentii.
Imi place modul discret si real in care e subliniata in film prapastia dintre cele doua realitati ale mamei, dintre cele doua familii, cea din Romania (personala, directa, calda, combinatoare, complicata si pe alocuri inumana) si cea din Spania (distanta, rece, asezata si stabila).

Un film bun, merita vazut.