Loverboy – filme romanesti si filme americane

La televizor clasicul film american bazat pe stereotipuri, menit sa improspateze moralul americanilor de clasa mijlocie, daca tot au dat banii pe billet. El, faima liceului, capitanul echipe de fotbal, are gagica blonda, e iubitor de carne si-i mandria lui tata burtos, ala cu berea in mana. Ea, tocilara liceului pe care nu o baga nimeni in seama, singura si virgina, cu aspiratii de Yale, plictisitoare, dar de fapt misto. Finalul clasic, se indragostesc, se iubesc, intra amandoi la colegiu si mai si calatoresc in jurul lumii. Fantastic, nu-i asa? Daca mai adaug ca in film apare si un negru, iar fitoasa liceului e umilita la bal, finalul e perfect.

Un final mai perfect decat asta nu se poate. E finalul pe care i-l reprosa un comentator filmului Loverboy (2011), finalul american atat de asteptat, spectaculos si fericit, la care tanjeste spectatorul, ce inca mai crede in Mos Craciun.

De ce romanii au mereu finalurile astea triste, se lamenteaza un alt comentator, pentru ca el sa dea mai apoi verdictul – (sunt) „inspirate din realitate”. Doar ca nu ne place realitatea si unii inca mai astepta continuare. Mai asteapta ca printul sa se razgandeasca, ca de fapt e bun si nu e rau, ca o iubeste si de data asta e diferit. Ei asteapta sa i-se aprinda si printului roman beculetul, sa il loveasca sclipirea, sa se transforme, sa se schimbe. Ei asteapta sa vada un print de vise, un print american. Doar ca printul american are un alt rol, rolul de a invinge frustrarile clasei mijlocii ce da banii pe bilet, in timp ce printul roman are rolul sa de a ii educa pe cei care nu isi permit de fapt biletul.

O alta Romanie

A cazut zapada. Era si timpul; norii stateau plini si adormiti asteptand parca un semn. Imi zice o prietena romanca ca ii place Polonia. Nu stie ce exact o atrage la Polonia, dar ii place. Poate o fi de la curatenia de pe strazi, sau lipsa coruptiei cand intrebi portarul, care e usa pe care se intra in spital, sau poate oamenii, sau poate ... ca e similara cu Romania, dar o Romanie mai buna. O Romanie asa cum mi-se pare ca am lasat acum cativa ani in urma, asa cum mi-as dori sa fie, asa cum imi imaginam ca e pe vremea cand eram copil.

O Romania in care exista mai mult respect pentru omul de langa tine, in care gunoiul se arunca la cos, in care se da restul coret la magazin si oamenii nu asteapta sa soseasca motivarea intr-un plic alb, pentru a-si face meseria pe care si-au ales-o, si pentru care sunt platiti. O alta Romanie.

1 Noiembrie – Sarbatoarea Tuturor Sfintilor

Daca va intrebati, cum se sarbatoreste in Polonia Sarbatoarea Tuturor Sfintilor am pus mai jos cateva imagini.

 

Sarbatoarea Tuturor Sfintilor in Polonia reprezinta comemorare a celor care nu mai sunt. Cu cateva zile inainte se incep pregatirile prin curatarea cimitirelor si impodobirea mormintelor cu flori (crizantemele sunt cele mia populare) si lumanari colorate. Tot cu cateva zile inainte incep sa infloreasca si afacerile cu flori, lumanari si chibrituri in jurul cimitirelor. Pe 1 Noiembrie, polonezii se imbraca frumos si pornesc de dimineata spre cimitir unde asista la slujba, urmata de procesiune, in care preotul merge cu fanfara printre morminte. Apoi iau cateva lumanari si viziteaza fostii cunoscutii, lasand pe mormantul lor cate o lumanare, mai mare sau mai mica, dupa gradul de prietenie sau de rudenie. Langa morminte sunt de obicei asezate banci pe care rudele sau prietenii pot sa se aseze cand vin in vizita la mormant.

Un lucru frumos in Polonia e ca cimitirele sunt ingrijite pe tot parcursul anului, nu doar la sarbatori.

Dupa-masa, familia se aduna in jurul mesei, depana amintiri, dezbate probleme si faureste planuri de viitor. La televizor si la radio abunda cu informatii despre blocajele rutiere si accidentele provocate de prea multe promile de alcool.

Gil Courtemanche, O duminica in jurul piscinei la Kigali

Cartile bune costa 5 lei. Se gasesc intr-un cos de nuiele, pus pe jos in librariile Humanitas. Ca sa le gasesti trebuie sa scormonesti bine, sa bagi mana adanc si sa scoti intr-un teanc. Apoi incepi sortarea, treci de cartile siropoase cu pagini galbene si povesti mondene (cu singuratatea ridicata la rang de succes), de cele cu sfaturi imbatabile in cucerirea barbatilor bogati (ma intreb de ce autoarea nu si-a pus singura in practica sfaturile, si acum nu ar fi trebuit sa vanda carti la reducere pentru a se intretine) sau titluri ce incep cu cuvantul sex (foarte popular de cand cu „Sex in the city”, si la fe de banal ca si varianta pentru cinema). Dupa o intensa munca, in cele din urma ajungi la o carte cu o coperta verde, ce incadreaza doi ochi negrii si tristi.

Pe carte scrie Gil Courtemanche, O duminica in jurul piscinei la Kigali.

Titlul nu iti spune nimic, si poate nici nu stii ce si unde e acel Kigali, insa e suficent sa intorci cartea pe partea din spate, unde printre randuri se citesc doua cuvnte: ...Hutu ... Tutsi.

Acum, aici pentru noi doua cuvinte. In 1994, la Kigali, pentru ei doua sentinte: viata sau moartea.

Cartea lui Gil Courtemanche e o carte despre viata si moarte, vazuta prin ochii canadieni ai eroului principal, ce intretine o relatie de naivitate, implicare si usoara indiferenta cu societatea si oamenii ce il inconjoara la Kigali.

Constient de puterea lui de alb intr-o tara neagra, Bernard nu cade in patima albilor, de a se simti  mici zei in aceasta lume peste masura de serviabila alilor, carora le sunt satisfacute toate poftele si trecute cu vederea toate crimele. In fond, cat valoreaza aici o prostituata neagra aruncata de la etajul patru. Bernard ramane lucid, ceea ce ii da posibilitatea sa observe si chair sa participe, fara voia lui, la razbunarile ascunse si sofisticate ale negrilor impotriva albilor.

In toata luciditatea lui, Bernard ramane totusi naiv, nu crede in ceea ce i se prezice, in ceea ce i-se arata si in ceea ce urmeaza sa se intample. Bernard spera in natura umana a oamenilor, si orbit de dragoste si nadejde, e lovit cumplit de masacrul ce se declanseaza la Kigali. Genocidul nu iarta, cateodata nici pe albi, dar mai apoi pe negri.

O carte = o lectie de viata, o lectie despre indiferenta, putere si ura.

O lectie despre natura umana, politica si sinceritate.

Nu e trista cartea, ci realitatea pe care se bazeaza. Fapte reale, personajele care au existat, eroismul de care au dat dovada unii si lasitatea care i-a ghidat pe altii.

O carte pe care o recomand cu caldura. O intoarcere la origini, la realitatea si la viata.

Mi-e dor

Mi-e dor sa vorbesc liber, sa fiu deschisa, sa fiu directa. Mi-e dor sa spun lucrurile pe care le vad si le gandesc. Mi-e dor sa ma exprim, fara a fi obligata sa imi cantaresc cuvintele, fara a trebui sa le pun in balanta, sa le masor si sa le analizez. Mi-e dor sa fiu directa, sa spun ce cred, sa-mi sustin sincer si crud ideile, parerile si credintele, fara a fi nevoita sa le invalui intr-un invelis de indulciri, care i-ar face pe plac fiecaruia si a carei valoare ar fi nula.

Incatusata in lista de programari, intalniri, telefoane si trai, simt ca viata se scurge fara nici o amintire, lasand in urma un vid, a carui amintire se pierde undeva printre ridurile mele.

Nu stiu clipa in care s-a inchis usa, acestei minunate colivii de aur, nici momentul exact cand am pasit in ea. Poate din vointa, poate inpinsa de altii de la spate, poate dintr-o intamplare, am intrat. Am intrat si acum nu mai pot iesi. E confortabil aici, atat de confortabil incat pretul platit pentru aceasta cazare de lux pare o nimica toata. Pare, dar nu e.

Prajitura rapida cu coacaze rosii

Ingrediente
- 200 g – 300 g coacaze
- 3 linguri de lichior de lamaie (poate fi si alt tip de lichior, dar cu lamaie iese cel mai aromat)
- 4 oua
- 4 linguri de smantana
- 4 linguri de faina
- 4 linguri de zahar
- 3 lingurite praf de copt
- 3 lingurite coaja de lamaie
- un zahar vanilat
- o forma rotunda din sticla sau ceramica
- o lingura de pezmet
- o lingurita de unt

Se amesteca cocazele cu lichiorul si zaharul vanilat. Incalzim cuptorul la 180 de grade si pregatim compozitia.
Intr-un vas amestecam: ouale, zaharul si paful de copt. Asteptam 3 minute, timp in care pregatim forma: o ungem cu unt si o presaram cu pesment. In forma presaram coacazele.
Peste oua adaugam smantana, faina si coaja de lamaie, amestecand bine.
Turnam compozitia peste coacaze si o dam la cuptor pentru ~20-30 de minute.
Optional decoram cu zahar pudra si servim langa o inghetata rece de vanilie.

Pofta buna.

Tropa de Elite si coruptia

Am urmarit Tropa de Elite. Doua filme excelente. O echipa speciala de politisti incoruptibili, care lupta cu un sistem putred, corup si mizerabil. Mi-a creat o senzatie de „deja vu”, mai ales al doilea film. Lanturi groase atarnate la guturu pline de slanina, focuri de arma trase pentru a impresiona prostimea, masinile scumpe umplute cu pitipoance, politicienii burtosi infulecand la masa populara, parca am mai vazut asta undeva, intr-un film sau poate intr-un ziar, sau poate intr-o alta realitate, de pe un alt continent. Societatea corupta, cu asta se lupta Roberto Nascimento in film e foarte similara cu societatea in care am crescut.
Realitatea prezentata in filme e ca o palma plina de noroi pe care o primesti peste ochi si oricat ai vrea sa iti cureti murdaria de pe pupila cu un servetel uscat nu vei reusi, caci mereu v-a exista inca o firamitura de nisip care sa te jeneze, iar pupila nu iti v-a fi niciodata curata. Servetelul trebuie sa fie umed. Asa e si societatea romaneasca, ca si pupila ochilui, jenanta de coruptie, dar imposibil de curatat cu un servetel uscat. Trebuie sa intre la apa, ca sa poata iesi curata. Numai apa spala nisipul.

Cum a fost la EURO 2012?

EURO a fost misto. L-a inceput am fost cam sceptica, mai ales cand am vazut bugetele alocate de orasele gazda, insa m-am lasat cuprinsa de valul pozitiv ce a cutreiarat Polonia timp de aproape o luna. Nu sunt adepta circului (si painii) pentru popor, insa e important sa ne descretim fruntea din cand in cand, de la grijile zilnice, si competitia acesta a fost un prilej minunat.

Mi-au placut oamenii veseli, imbracati animat, ce colindau strazile orasului in zilele de meci. Am intalnit in tranvai suportezi ai echipelor ce urmau sa joace intre ele; glumeau si radeau, erau amici si rivali, ce se indreptau impreuna spre o terasa de unde sa urmareasca meciul, langa o halba de Tyskie (cea mai buna bere poloneza dupa aprecierea mea).

Organizarea a fost buna, iar voluntarii si personalul au avut un comportament decent si de ajutor. Meciurile au fost ok, iar pe stadion, cand se mai lasa plictiseala, suporterii incepeau sa cante: „Polska Biało Czerwoni, Polska Biało Czerwoni” adica, Polonia Alb Rosii, sau sa faca valuri mexicane, ca sa inveseleasca admosfera.

Nu stiu daca EURO a fost chiar atat de profitabil pentru Polonia, insa, ce a ramas in urma vizibil cu ochiul liber, sunt bucati terminate de autostrada, drumuri expres si locale, hoteluri si patru mari stadioane. Nu sunt suportera, dar m-am lasat prinsa in joc si am fost alaturi de toate echipele care au jucat. Ca si mine, au fost mai multi, eu zic ca majoritatea. In fond EURO nu a fost despre fotbal, a fost despre admosfera si oameni.

Romania incotro?

Am plecat de cativa ani din Romania. Am lasat atunci in urma oameni apropiati, cu care azi nu mai patrez legatura, si o stare a lucrurile, pe care acum nu o mai gasesc in societatea romaneasca. Oamenii s-au indepartat, si oricat as fi incercat ei sa mai tin cu ei legatura, interesul „poarta fesu”, iar daca esti departe, nu mai poti satisface nici un interes. Sau poate ma insel, si sunt atat de ocupati, ca nici macar nu au timp odata pe an, sa imi raspunda la emaiul trimis cu urari de ziua lor. Poate ar fi trebuit sa-i sun? Dar la ce folos, daca nu imi raspund la telefon.

Starea de fapt a societatii din Romania s-a degradat cumplit in ultimii ani si oricat as incerca, nu mai reusesc sa ma identific cu ea. Sunt depasita de ceea ce se intampla, de coruptia evidenta care nu deranjeaza pe nimeni, de pitipoancele din media si admiratia idiotilor pentru ele, de mita care se da si se incaseaza cu seninatate, de starea lucrurilor si degradarea morala a oamenilor. Gasesc unele lucruri absurde si ilogice, un par in ochi, care pe mine ma deranjeaza cumplit si ma intristeaza pana la lacrimi, in timp ce altii nu il simt.

Ma intristeaza puternic aceste schimbari nefaste din societatea romanesca si observ ca nu doar pe mine, vad ca sunt si altii care scriu despre ele, sunt nervosi, iritati si au un singur gand: vor sa plece. Ma intreb de multe ori, daca m-as mai intoarce sa locuiesc in Romania.

E un frig cumplit in Polonia, o vara cainoasa cu ploaie si vant in iunie, un sezon scurt, in care nu cresc nici caise, nici pepeni si nici piersici. Dar e o stabilitate, o directie, o realitate, o lume, in care pana la urma iti gasesti drumul, poate chiar dreptatea. O lume in care nu te lupti la nesfarsit cu absurditatile.

Parinti si copii

Parintii sunt ingerii sau demonii copiilor lor. Sunt multi oameni care isi doreesc, si nu pot avea, copii. Dar, despre ei nu scrie nicaieri, nimeni nu le povesteste durerile, nu le alinta tristetea si nu le incurajeaza sperantele. Pentru ei nu exista ajutor de la stat, din taxele mele si ale voatre, nici medicamente gratuite si nici psiholog platit. Ei adopta greu un copil, dupa ce aduna cateva sute de hartii la dosar, si dupa ce sunt verificati la sange de asistentii sociali.

Sunt altii, cu chip de om, ce nasc copii. Ii nasc, ca sa ii abandoneze pe camp, in spital sau in scara blocului. Ii nasc, ca sa ii arunce la gunoi, sau sa le puna o punga de plastic pe cap. Ii nasc pentru alocatia pacatoasa, ca mai apoi sa ii abuzeze, sa ii arda cu tigara sau sa ii lovesca cu telecomanda. Despre ei putem citi aproape zilnic in presa. Lor li-se ofera asistenta psihica gratita, la ei vine psihologul sa ii evalueze si sa-i consilieze, sa ii ajute. Ei primesc medicamente gratuit si un loc la sanatoriu, cu trei mese pe zi si un pat, totul platit din banii mei si ai vostrii tai, din taxele noastre. Ei primesc si alocatia copilului pe care sa o pot bea la carciuma, in timp ce ii invata pe cei mici cum sa devina din oameni salbatici cu chip de om, ce vor repeta faptele celor care i-au adus pe lume.

Si va intre eu acum: UNDE E DREPTATEA?

Recomand - film polonez - Róża

„Róża” - in Bucuresti pe 20 iunie.
Biletul 10 lei. Mai multe aici.

Despre alegeri si romani

Cred ca Romania a atins fundul. Fundul oalei, si in curand o sa ii explodeze capacul. Cu noua lege electoral – total aberanta si injusta – cu primari si consieri din inchisori, analfabeti si hoti alesi, cred ca urmatorii 4 ani vor fi de groaza.
M-am uita azi, pentru vreo 5 minute, pe Pro TV International, caci nu am rezistat mai mult. O stire despre un accident, cu ceva smecher cu Logan s-a luat la intrecere pe sosea cu masina plina de oamenia, niste saraci ce se plangeam ca nu au de lucru, si vai de copii lor ca sunt murdari si flamanzi. Murdari? Pai daca nu au de lucru macar sa le spele copiilor hainele, si sa ii stearga la nas, nu pot? In casa vraiste. Pai is saraci, la ce sa mai faca curat. Nici sa isi inchida macar usile la dulapuri nu pot de saraci ce sunt? Un porc sau o gaina nu sunt in stare sa tina?
Bunica la 80 de ani are gaini si porci si vaci. Ei tineti, in putere, traiesc din alocatia copiilor, hehe. Inca un spanzurat si am schimbat canalul. Macar TVR e mai decent.

In rest... dezamagire. Imi sfatuiesc un prieten sa plece, sa nu se mai gandesca, ca nu are rost, pe bune, sa se lupte cu sistemul. Te mananca cu fulgi cu tot. Si la un moment dat te dai batut, depui armele si incepi sa repeti ca robotelul:
- Da, la noi nu se poate, nu merge, nu ca nu te lasa, nu ca ... eu traiesc cum pot, ca nu pot sa fac nimic.
Chiar nu inteleg ce e in capul oamenilor care au mers la vot, punand stampila pe niste ciurucuri penale, penibile si scarboase. Sa fie mita? E absurd, tu nu iti gasesti de munca ca la tine in oras nu investeste nimeni, si in loc sa dai votul pentru un viitor, o posibilitate, il dai pentru un kg de cartofi. Sau poate de rudenie, am mai auzit si din astea, ca rudele indepartate ale candidatului X spera ca le pica si lor de la ciolan - nu le pica garantez. Nici macar o faramitura de os. Si atunci de ce il dai aiurea? Ca ti-a facut primarul drum inainte de alegeri, dar nu te-a legat la canalizare, si o sa sparga drumul, cand v-a vrea sa te conecteze, adica inainte de urmatoarele alegeri, caci pana atunci uita de tine, ca e prea ocupat sa infulece el?

O cunostinta a iesit primar intr-un sat. Tipul nu sclipeste, dar nu e nici prost si nu are intentii rele. E tanar si cam onest. Deci, totusi mai exista speranta. Trebuie doar cautata cu lupa.

Bilete la EURO 2012 - Campionatul European de Fotbal

A inceput febra Campionatului European de Fotbal. De fapt febra a inceput mai demult, insa acum creste zilnic in intensitate temperatura. Bilete se gasesc si in Polonia (caci in Ucraina FIFA a cam ramas cu ele in mana), se pot cumpara de la cunoscuti sau de pe internet – portalul Allegro. Din cate am aflat deocamdata se cumpara la pret dublu, si de la cunoscuti si de pe intenet (ce e drept aici isi fac reclama ca sunt la acelasi pret cu pretul de cumparare de la FIFA, insa se vand doar la pachet, cu echipamentul de suporter, care costa tot atat cat biletul).
Pacat ca Romania nu participa, insa asta e, cand coruptia e la putere si e promovat interesul si nu talentul.

Fata

Cineva povestea ca in Germania aspirantii la statutul de politician isi incep cariera prin liceu, pe la 15-16 ani, urcand treptat in ierarhia partidului in timp ce electoratul se obisnuieste cu imaginea lor. Daca incep mai tarziu, sa zicem pe la 25-30 de ani, sunt deja o cauza pierduta, caci nu au timp sa-si faca fata cunoscuta lumii.
Ma intreb daca asta e esenta dorintei de a imbratisa o cariera politica. Ce e de fapt politica? Nimic altceva decat o dezbatere deschisa pe tema omului si cum acesta isi aranjeaza cuibul (societate), cum si cine il conduce?
Imaginea sau ideea? Oare cati dintre noi ne-am pus intrebarea asta: E atat de important cum arata cel pe care il votez sau mai importante sunt ideeile pe care le sustine si mesajele pe care le transmite?
Din pacate am ajuns sa alegem imagini. Traim intr-o lume in care actorii sunt confundati cu persoanajele pe care le interpreteaza, cei ce nu au „face” pe „facebook” nu exista, caci nu sunt in book, iar cei pe care ii alegem sa ne conduca sunt cei carora doar le-am vazut fetele, pe placate pustii cu un singur cuvant „voteaza”.

Spamul de la prieteni

Nu mai suport spamul, ce imi vine pe email de la persoanele pe care le cunosc, in forma de FW. Ma inebunesc prezentarile in ppt, de cate 2 MB, cu floricele, puisori, rauri si lacuri imaginare, oua de paste si o mie una de tampenii, ce ar trebui sa ma amuze sau sa ma sensibilizeze. Din acelasi ciclu, regulat primesc si „spamul parazit” sau de santaj, care incepe cu seducatoarele cuvinte „daca stergi asta nu ai noroc” sau „daca stergi asta jur ca nu ai inima” si se sfarseste cu santajul emotional direct „daca nu trimiti acest email la cel putin 5 prieteni, vei avea ghinion”.
Mi-e greata de prostiile astea si ma apuca in chef nebun sa-i trec la spamatori pe toti amicii mei astia draguti, care imi trimit emailuri din astea de rahat. Singurul lucru care ma impiedica sa o fac, e ca in afara spamului, oamenii astia sunt absolut normali si cateodata mai port cu ei o conversatie pe email, ii mai intreb una alta, dar sincer chiar nu le inteleg apucaturile de spam.
Pe bune, cata graunde de creier trebuie sa aiba cineva, ca sa se apuce sa imi trimita ppt cu floricele si fluturasi imaginari, impinsi de speranta norocului imaginar „daca trimiti asta la 10 prieteni ai noroc” - la pastele cailor.
Ma intreb, cine o fi avand atat timp la dispozitie sa stea sa piarda vremea, producand prezentarile astea nasparlite; probabil niste plictisiti pe la vreu job de stat.

Duminica Floriilor sau Duminica Palmierilor

Ieri admiram mugurii copacilor. Ma minunam de verdeata lor si incercam sa ghicesc cat de curand au sa se deschida. Azi, privesc usor dezamagita zapada, ce cade cu fulgi mari si moi peste campul insemantat. Vremea in Polonia e ca si zicala „nu zice hop pana nu treci gardul”, adica „nu zice primavara pana nu trece Pastele”, caci s-ar putea sa ninga tocmai de sarbatori.

In alta ordine de ideei azi e „Duminica Floriilor” sau „Duminica Palmierilor” cu i-se spune aici. In Polonia credinciosii merg la biserica ducand in mana buchete de flori uscate (sau verzi, daca gasesc) ce simbolizeaza ramurile de palmier puse in fata lui Isus la intrarea in Ierusalim. Buchetele sunt sfintite la biserica si ulterior aduse acasa, unde sa pastreaza pana anul viitor.

Febra Euro (Campionatul European de Fotbal 2012)

Polonia incepe sa fie cuprinsa de febra Campionatului European de Fotbal – EURO, cum i-se spune pe aici. Guvernul construieste drumuri, poduri si stadioane. Media vuieste de subiecte legate de fotbal. Primariile si firmele private construiesc hoteluri. Pensiunile isi curata camerele. Carnea de porc s-a scumpit, caci fermierii isi pastreaza porcii. Ministrii demit directori. Presedintele inaugureaza stadioane. Toti astepta cu nerabdare venirea suporterilor in iunie.
Am aplicat si eu, ca tot omul de rand, la bilete, dar nu m-a lovit norocul de vreun bilet, asa ca mai fac o supa crema, admir soarele de printre nori si astept sa vad daca o sa ploua.

Sala Samobójców - Incaperea sinucigasilor

Ce se ascunde in „Incaperea sinucigasilor”? In afara de multe nominalizari, o poveste cat se poate de reala. O poveste care i s-ar putea intampla oricarui adolescent si oricarui parinte.
Suntem oare pregatiti pentru ea?
Filmul constituie o alternare de scene din viata reala, cu fantezia de desen animat din mintea adolescentului, pentru care existenta nu mai are sens, iar trairile sunt transmise exclusiv online.
Parintii absenti (un fenoment tot mai prezent in viata cotidiana), doctorii cu diplome dominati de indiferenta si viata online, reformeaza relatiile din interiorul familiei, modeland inestetic legaturile dintre copil si parinte.
De oricare parte a baricadei v-ati afla, filmul va va da mult de gandit, caci inevitabil copii de azi vor fi parintii de maine, cand viata online v-a capata o forma si mai intima.

Exemple de solidaritate

Sambata, ma uit intamplataor pe PRO TV International. Ca niciodata (caci aproape de fiecare data sunt povestiri prostesti cu manelisti si pitipoance, ce se filmeaza prin magazine, ca sa arate lumii ca ei isi permit genti falsi si parfumuri made in China) prind segvente din emisiunea Romania te iubesc. Imi raman in minte imaginile cu batrani amarati, scufundati cu tot cu casa in zapada, in timp ce reporterul trage de smecherii cu telefoane mobile fitoase de la carciuma din sat.

-Haide-ti, sa dati o mana de ajutor.

- Lasa-i, ca astia au ajutor, social, au pensii.

Nu s-ar misca „barbatii” satului de pe scaun nici daca i-ar ridica cu macaraua.

Duminica, se ciocnesc, in apropierea unui sat doua trenuri in Polonia. Satenii sar sa le ajute pe victime.

Luni, aud la radio un satean. Povesteste cum a luat un topor si a fugit repede in directia accidentului. A spart cateva geamuri si alaturi de alti sateni au inceput sa scoata victimele. Zice el, ca nu conteaza distrugerile (adica geamurile sparte ale vagoanelor derapate), important e ca s-a reusit salvarea unor victime.

- Va simtiti un erou? Il intreaba reporterul.

- Nu, zice el. Nici eu si nici ceilalti nu ne simtim eroi. Asa ar fi procedat oricare ar fi fost in locul nostru. Asa e omenesc. Si tot asa, speram ca, in cazul in care vom fi noi victime, ne vor veni altii in ajutor.

Joia unsa

Cati gogosi ati mancat azi?
Azi polonezii s-au intrecut la mancat de gogosi, cu ocazia Joii Unse (Joia Grasa - daca am traduce din engleza Fat Thusday, dar Unsa daca traducem din poloneza, Tłusty Czwartek).
Joia Unsa este ultima joi dinaintea Postului Mare.
Daca ar fi sa ne luam dupa statistici un polonez mananca in Joia Unsa in medie 2,5 gogosi. Eu am inhalit 3 :)

Revistele de alta data si revistele de acum

Pe rafturile bibliotecii parintilor mei se gasesc cateva reviste pe al caror prima pagina scrie Almanah. Sunt groase, au colile invechite de ani si ingalbenite de soare, dar in paginile lor, tiparite cu litere negre, se ascund informatii pretioase. Nu au culori. Sunt alb-negru, ca un film bun, caruia trecerea timpului ii da si mai multa valoare.
Nu aduc nici a Vogue – ce m-a uimit prin grosimea reclamelor indesate cu lopata in primele 36 de pagini, in timp ce jumate din textul articolelor era inghesuit cu litere marunte in ultimele 10 pagini – si nici a People – o revista cu poze a unor oameni si cu texte cat un graunte de porumb, citata obsedant in jurnalele de stiri.
Nu aduc nici a Tabu – plina de greseli gramaticale si de exrimare – si nici a Cosmopolitan cu sfaturi ieftine traduse pe jumatate de pe net.
Revistele de alta data nu aveau reclame, nici fotografii sclipitoare si nici vedete pe coperta. Revistele de alta data aveau texte, cu introducere, cuprins si incheiere, texte ce contineau sfaturi inteligente, practice si bine documentate. Erau scrise, si probabil corectate, de oameni cu bun simt, ce s-ar fi rusinat sa trimita spre publicare aberatii nesanatoase sau abureli gogonate, doar pentru a umple niste pagini. Revistele de alta data nu citau „experti americani” angajati de diverse companii pentru a da sfaturi cumparatorilor si a le creste vanzarile.

Revistele contemporante sunt din pacate una dintre cele mai proaste si eronate surse de informatie. Pe langa greselile de exprimare sacaitoare, pe care le gasesc de fiecare data in Tabu si Unica, cel mai mult ma irita articolele traduse, mai ales de pe piata americana, si prezentate ca „adevar absolut”. Cand un astfel de articol contine pe langa greselile de traducere si niste aberatii „comerciale” cu iz de reclama ieftina, isi sare efectiv capacul si revista ajunge la gunoi. Si dupa ce arunc vreo trei, regret ca am cerut iar sa mi-se aduca reviste din Romania, in speranta ca o sa-mi mai delectez si eu ochii cu limba materna.

Róża - Trandafir

Róża (se citeste Ruja) – un film trist, un film romantic, un film trist.
Róża este un film trist al vietiilor zbuciumate de dupa razboi a oamenilor din Mazury – o regiune cu o populatie vorbitoare de limba germana aflata in nord-estul Poloniei. Discriminati de polonezi si abuzati de armata rusa, ei sunt in cele din urma alungati de la casele lor, pentru a le lua locul vorbitorii de limba poloneza veniti din regiunile ocupate de rusi.
Róża e un film romantic, o poveste de dragoste dintre un fost soldat, ce isi cauta un rost dupa incetarea ostilitatilor, intr-o Polonie proaspat creata si ocupata de armata rusa, si o vaduva de razboi controversata, ce si-a pierdut sotul si speranta in iubire.
Róża este un film trist despre o femeie. O femeie fara barbat, neajutorata, judecata, jignita, violata si abuzata de forta imprejurarilor si de oameni. O mama nefericita, ce duce greul si spera sa-si crute fiica de la o soarta asemanatoare cu a ei, ascunzand-o in podul casei. O femeie singura, cu o gospodarie mare, undeva in inima campului, nevoita sa indure si sa accepte violul si bataia, indiferenta, rusinea si rautatea semenilor.
Róża este un film caracteristic stilului polonez al anilor 2000, in care violul, bataia sau crima prin radacini reale, lasa urme fizice si morale adanci asupra personajelor, determina actiuni si curma destine. Róża este un film viu, cu scene filmate natural, un film ce pare bazat pe intamplari adevarate, care prezinta neputinte concrete si are un deznodamant real.
Róża este un film polonez ce merita vazut.

Protestele din Bucuresti si ce sa inteleaga strainii

M-au sunat aseara niste prieteni polonezi. Citisera despre protestele din Bucuresti si ma
intrebau daca totul e ok in Romania si daca familia mea e in siguranta. Le-am spus sa nu se ingrijoreze, totul e bine si mare lucru nu se intampla.
Si atunci, ce e cu protestele, au zis ei?
Am incercat sa le prezint pe scurt situatia cu oamenii nemultumiti de clasa politica, criza ce a accentuat problemele, scanteia Arafat si aroganta unui presedinte, opozitia instigatoare,
huliganii ce au patruns in multime, in fine tot tacamul. S-au pierdut la primele cuvinte. I-am simtit tulburati si i-am asigurat ca totul e bine, fara sa mai continui. Ca sa inteleaga ar fi trebui sa le explic in primul rand realitatea ilogica a Romaniei, absurditatea unor stari de fapt, indiferenta majoritatii, mentalitatea hoata si pagubasa promovata insistent, precum si lipsa valorilor
morale. Ar mai fi trebui sa spun ca de la revolutie incoace Romania a avut trei presedinti, fiecare tratat dupa cum i-se cuvine, unul cu oua clocite, altul cu o calimara de cerneala si al treilea ... vom vedea.

Ei ar fi inteles greu, sau poate nu ar fi inteles deloc, desi cand au fost in Romania s-au confruntat cu situatii ciudate (lipsa restului la cumparaturi, bomboane in loc de bani, chelneri plictisiti sau pret „preferential umflat” pentru straini). Au cunoscut insa si romani, care i-au gazduit frumos, au fost corecti, primitori si darnici.
Polonezii care ii cunosc pe romani ii vad similari cu ei si nu inteleg de ce societatea romaneasca
e atat de diferita de cea poloneza. Nu inteleg de ce in Romania totul e pe pile, ca pana si la privat te angajezi pe relatii si nu pe competenta, ca legile sunt absurde, ca cetatenii s-au obisnuit sa le incalce, ca unii sunt mai favorizati decat altii, ca banul domina si nu valorile intelectuale, morale ori culturale.

Placerea romanilor de a aplauda

Romanii adora sa aplaude, orice, oricand si pe oricine.

Pe TVRi discursul lui Basescu, plin de aberatii, vanitati si umiliri. Am prins doua fragmente. Primul: Rosia Montana, in care presedintele incerca sa isi motiveze (slab) decizia. O decizie proasta, mai ales in contextul politic actual, cu functionari publici si clasa politica corupta pana in maduva oaselor, care nu v-a negocia niciodata un contract favorabil de extractie a minereurilor din „muntii nostrii, ce „aur poarta”, preferand sa cersesca „din poarta-n poarta”, o mita rapida si sigura.

Nu mai zic de cianura, nu mai zic de mediu. Presedintele sustinea in discurs mineritul, o activitate pe care tarile dezvoltate (astea spre care tindem si noi) au renuntat sa o mai practice in propria lor tara. O fac in alta parte, acolo unde exista mai mult zacamant, pot platii imfim forta de munca si mediul nu ii intereseaza. In tara lor isi valorifica altfel resursele naturale, prin turism de exemplu, dar si la asta suntem noi experti. Experti cu frunza si fara turisti.

Al doilea: in timpul dicursului, lui Basescu i-au scapat cuvintele „statele unite ale Europei” in loc de Uniunea Europeana, o scapare frenetic aplaudata de aplaudicii din sala. Nu ii inteleg demersul, pentru o idee fumata, ce nu a functionat atunci si care, cu siguranta nu v-a fi reluata acum, intr-o situatie de criza globala, cand fiecare tara strange randurile spre binele propriilor cetateni si in detrimentul strainilor. Gasesc penibile si umilitoare pentru romani cuvinte venite din gura presedintelui Romaniei (tara proaspat neacceptata in Schengen), ai care cetateni (ce-i drept tigani, dar cetateni) „europeni”, sunt deportati din Franta. Pai, daca tot suntem in Uniune si Uniunea zice ca cetatenii ei (toti, de orice rasa sau culoare) isi pot intinde cortul in orice tara a Uniunii doresc muschiul lor, atunci de ce ne dau francezii afara, bre? Ce suntem noi, cetateni de mana a doua a „statelor unite ale Europei” sustinute de taman liderul nostru ales si platit de noi?

Adica, pe de o parte liderul se da mai integrat decat integrarea, iar pe de alta accepta ca „statele” sa-i umilesca si sa-i neindreptateasca compatriotii. Cine le garanteaza romanilor, romani, muncitori sau studenti (ca si aplaudicii din sala) ca nu vor fi ei urmatorii pe lista deportarilor?

Probabil presedintele, care in loc sa gandesca strategic o buna gestionare a crize in care si Romania se afla, o da pe pupicurisme „europene” fara nici un rost.

Dar nu ma supara presedintele, el poate sa faca ce vrea, sa sustine orice doreste, oricum e la ultimul mandat si poate spera la o functie europeana, nu, durerea mea e pentru cei din sala, ce doar aplauda frenetic, fara sa gandesca, fara sa analizeze, ca la un vechi congres al PCR.

Poate ca asta e slabiciunea romanilor, suntem obisnuiti sa aplaudam, orice prostie debiteaza un functionar public, platit din banii nostrii pentru binele nostru, pe care nu ni-l mai livreaza nicodata.

Despre dragoste cu oameni ce iubesc

A calcat incet pe frunzele umede. Simtea respiratia lui in fiecare pas, pe care il facea printre copacii fragezi, printre firele de iarba gingasa si printre florile vesele de toamna. Adulmeca mersul lui pe cararea abia vizibila, pasul lui incet si sigur, ce a lasat candva aici urme, acum invizibile.

S-a aplecat. A dat cu mana la o parte cateva frunze maronii si in buchetul de iarba inca verde, si-a gasit comoara. Un inel. Un inel de aur fin, marcat cu numele ei si o data. Inelul lui. Inelul lui prin care i-a jurat dragoste si credinta mai presus de toate. Inelul lor. Inelul lor, pe care il credeau pierdut, ca acum sa fie regasit, caci dragostea nu dispare niciodata din suflet si nici simbolurile ei nu se pierde cu una cu doua.

Cand a venit timpul a plecat din nou. De data asta mult mai departe, intr-o padure mai intunecoasa, cu frunze mai mari si iarba mai inalta. De data asta nu mai cauta un inel. Il cauta pe el. Sa-l aduca acasa.