A new perspective I

I am divorcing. Finally. My life changed one year and a half ago, when I decided to move from my quite house with garden located at periphery to a small flat in the busy city centre. The move was drastic and it affected me completely, marking the end of the longest period I ever staid in the same home from all my life.

My 19^th home felt very lonely at the beginning, being taken away the privilege of filling it with the smile and laughter of my bellowed child. By my house was quite, embracing me in silence and accepting me as hole, protecting me from the daily routine of my abusing husband. I could finally rest, own my thoughts and free my spirit. The size was problematic at the beginning, although I left behind lots of belongings, the small amount of things I brought with me was too much for the forty square meters I had to fit now. I decided not to furniture too much and get rid of the maybe useful belongings.  I choose not to invest too much, as anyway the situation was instable. The flat was not fully mine and my possessive husband make sure I remember about that, in another of his unstoppable attempts of getting me back.

You see, that is the trouble with abusers, they never give up.

Jucarii pentru copii

Baietilor le place sa construiasca, sa faca poduri peste ape sau drumuri printre stanci. Baietilor le place sa repare, telecomanda cu butoanele nefunctionale, radioul fara semnal sau masina mereu in nevoie. Baietilor le place sa repare, stiu asta de la fratele meu, care atunci cand primea o jucarie, se juca cu ea pana se plictisea, apoi o dezmembra, numai ca sa o reasambleze la loc. Baietilor le place sa repare si femei. Cand isi gasesc una potrivita, o iubesc pana se plictisesc, apoi decid ca trebuie sa o repare, dar nu inainte de a o dezmebra in bucati, nu fizic (desi mai sunt amatori), ci psihic. O fac ferfelita, ca mai apoi sa o reasampleze dupa gustul lor, doar ca rezultatul nu e niciodata cel sconstant, ori pentru ca la finalul reasamblarii isi dau seama ca produsul asamblat de ei e mai slab decat originalul, si intotdeuna e, ori pentru ca nu reusesc sa o asampleze cu totul, si se trudesc mereu sa o termine si sa ii aduca imbunatatiri, in timp ce ea rezita eroic, ceea ce ii angajeaza si mai profund in lupta.

Cand o relatie nu merge?

Cand unul merge la biserica, iar celalalt se cere dus la biserica.

De ce nu imi place mie facebook

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

Ca toata lumea am si eu facebook, nu asta pentru pagina, ci unul personal cu numele meu pe el si cu cunostinte vechi si noi, printre care recent am descoperit o amica din copilarie ce mi-a mentionat prima data de menstruatie. Da, sa fi avut vreo 7-8 ani pe vremea aia. In fine, ideea e ca sunt acolo, le dau acceptul sau le trimit eu invitatia, is reticienta, insa deschisa, mai dau cate un like, dar de fapt folosesc cel mai des optiunea de mesaje, de cand nu mai intra nimeni pe yahoo.

Ei, si in lipsa de inspiratie ma mai uit la poze, la povestile de viata, la imagini cu copii si torturi, buchete si urari, stanci, mari si statui, sau ce se mai gaseste prin vacanta si poate fi tras in poza. Si ce vad eu acolo? Va povesti de viata, povesti despre cum ar trebui sa ne imaginam ca e viata, in tinerete prin cluburi si cu multi amici, mai apoi dedicata sotului si copiilor, iar in cele din urma doi batranei se tin de mana, ca nu mai au putere de altceva.

Si daca poze indur, si propaganda mai accept, ce ma sacaie pe mine cel mai tare sunt povestile astea de viata, despre cum ar trebui sa fie, despre asteptarile tacute si insistente ale societatii, despre pasii pe care trebuie sa ii faci si impingerilea astea de la spate, de ati gasi fericirea creionata de niste maini invizibile si ireale. Ma enerveaza standardele astea sociale, statutusurile si mesajele ca vai ne-am casatorit, vai ca am nascut, vai ce frumos cati ani de casnicie, vai ce misto in vacanta in Turcia, vai copilul a facut pipi prima data la olica, uite-l aici cum sta in picioare, uite-ma pe mine cum conduc, vai ce draguta sunt, si ce ma lada lumea, mai ale femeile.

Porcaria asta ireala ma seaca pe mine, despre ce nu traim, dar de fapt suntem condamnati sa exprimam, despre perfectiunea care nu exista si standardele sociale pe care nimeni nu le ia la puricat, despre propaganda iubirii pe niste schelete de relatie.

Cand iubesti facebook e ultimul loc in care sa iti arati dragostea, ea nu se striga in gura mare si nici nu se arata ostentativ lumii, dragostea se ine ascunsa si se marturiseste in doi, incet, soptit si prin gesturi private, intelese doar de cei carora le sunt adresate.

una dintre cele mai frumoase melodii romanesti de dragoste

Videoclipul nu e pe gustul meu, dar melodia se aude bine.

Despre iubire

Toti vrem dragoste, si iubire si acceptare, si intelegere si exclusivitate. Vrem sa ne simtim unici in bratele ce ne cuprind si sa credem ca dragostea tine pana la moarte sau dincolo de ea. Toti vrem sa iubim sau macar sa fim iubiti, etern, efemer si cu putere, intr-un univers in care „iubirea e totul” and „totul e iubire”. Doar ca, uitam ca suntem muritori, cu un timp limitate intr-o lume ce are inceputuri si sfarsituri. Nimic nu e etern, dar totusi noi ne incapatanam sa credem ca dragostea noastra e mai presus de a altora, e mai reala decat realitatea si mai durabila ca timpul. Si totusi, timpul se misca, realitatea e o opinie privita dintr-un unghi mai mult sau mai putin favorabil, iar dragostea noastra nu e cu nimic mai speciala decat a celor de langa noi, pe care ii privim azi cu indiferenta si de care, maine poate ne indragostim.

Exlusivitate e un cuvant privilegiat pe care nu stim sa il folosim cu se cuvine, un cuvand pe care il scoatem la inaintare mult prea usor, ca mai apoi sa il retragem cu lasitate. Exclusivitate cerem si atunci cand nu avem nevoie, pretindem si cand nu oferim, impunem chiar daca nu ne sta in putere.

Intelegere, inseamna de fapt acceptare. Am vrea sa fim independenti intr-o lume sufocant de dependenta, in care vina si freamatul interior ne dojeneste de fiecare data cand calcam limitele nevazute ale unei ordini sociale specifice timpului nostru. Si totusi, am vrea sa ne rupem de constrangerile sufocante, fara ca constiinta construita pe o fundatie mult prea rigida, sa ne mai infinga indoieli si regrete in minte. Si atunci strigam acceptare, mascand-o sub blandul condei al cuvantului intelegere.

Iubirea e in sine o fata Morgana a sufletelor noastre, ratacite pentru o vreme pe acest taram. Iubirea e un tel in sine, neconcretizat si amagitor, pe care toti speram sa il dobandim etern, dar cu tristete va spun, ca il gustam doar temporar. Afectiunea o impartasim poate pe viata, dar iubirea aceea pe care toti o visam, toti o dorim, doar infim de putin dintre noi o primim.

Iubirea e un moment in timp si spatiu, o clipa si atat. Am deschis ochii, ea a trecut, si noi am ramas aici cu deciziile luate, cu viata urmandu-si un nou curs, langa un om pentru care, poate mai ieri ne dadeam bucurosi viata, iar azi nu avem chef sa-si spalam sosetele murdare.

Tylko Ty

Pragnie, o twojej ręce która dotyka moją,

Marzę o twoje usta, które powoli do mnie mówią

Śnie mi się twoje oczy, który na mnie patrzą, i chcą mnie zarówno.

Nie wiem czy to miłość, czy tylko dziki pragnienie,

Ale kuje moje serce każdy razy kiedy jej uwolniłam,

A jedynym rzecz na który mam ochotę jesteś tylko Ty.

(M-au chinuit talentele si in poloneza :))

M-am saturat de propaganda pro copii

Dupa ce ti-ai gasit un gagiu, te-a cerut ala,ca nu a avut ce altceva sa faca, si tu ai zis DA in lipsa de ocupatie, te instalezi intre patru pereti proprii, si viata isi incepe chinul. E momentul in care apar amicii cu copii sau insarcinati, ce iti baga sugestii peste intrebari indiscrete, susoteli pe la colturi sau invitatii lipsa la petreceri (invitam doar cu copii, ca daca nu aveti va plictisiti – oricum te plictisesti si cu si fara). E momentul de propaganda ieftina cu „viata mea sunt ei”, „daca as putea as sta numai cu ei acasa”, „in sfarsit ma simt implinita” si alte chestii muieresti, ale femeilor care nu prea au ce face cu viata lor, dupa ce a venit printul calare pe bicicleta, au luat credit si s-au mutat la palat de doua camere, cu o baie si o bucatarie pe balcon. Da, exagerez, ca in Polonia palatele sunt de obicei noi si bucataria e una cu salonul, iar balconul e pustiu, ca nu ai voie sa-l inchizi oricum.

Dap, asta e propaganda standard. Dar hai ca iti faci si tu un copil, ca na, sa fii in randul lumii. Minunat, acum primesti invitatii la petreceri (plicticoase), deci invata sa cumperi cele mai actuale jucarii (li-se zice si cool, Hello Kity si ceva vampirite parca is la moda) si haine pe marimi potrivite (intotdeauna mai mari). Acum e momentul sa te simti implinit, mai ales dupa ce iti trece euforia hormonilor si incepi si tu sa te intorci in campul muncii. E in sfarsit timpul sa inveti sa strangi din dinti, si sa inveti sa faci fata cu bine crizelor de plans, nervi si alte mistere neelucidate ale copilului tau ce iti zbiara in urechi. Si cand esti tu tocmai in toiul invatamintelor, vine un moment de relax, cand tata supravegheaza copilul, tu iti bei in tihna ceaiul si langa tine se aseaza amica ta ce a produs deja doi plozi si il are pe drum pe al treilea:

-          Dar voi cand il faceti pe urmatorul? Te intreaba nevinovara si usor iritata ca ai ramas un urma cu norma sociala.

Ma uit la ea si ma intreb daca sa ii torn ceaiul in cap sau sa o compatimesc. O fi proasta de nu pricepe ca fericirea ei nu-i compatibila cu a mea si ca schimbatul scutecelor nu-i pentru mine preferabil oricarei alte activitatii in care ma simt libera si fara obligatii, sau chiar se simte in adancul ei atat de mizerabil, ca vrea sa mai aiba si alti parteneri de suferinta.

Din moment ce am auzit discursul asta dupa ce l-a nascut pe al doilea, tind sa cred ca e dusa tipa si ii spun ceva politicos (atat de politicos ca am si uitat ce in secunda urmatoare).

As fi putut sa ii zic ca nu toti pot sa aiba copii si asta e o intrebare indiscreta si bagacioasa, dar s-ar fi holbat in gol la mine fara sa inteleaga apropoul general. As fi putut sa ii zic ca la unii le ajunge unul si e chiar suficient, dar nu ar fi inteles masura, cand cuvantul de ordine e nimeareala, cati primesti, atatea vrei. Sau as fi putut sa ii torn doar ceaiul in cap, dar s-ar fi socat si ea si restul, si oricat de libertina as fi eu in viata, cred ca libertatea asta de actiune ar fi interactionat prea puternic cu libertatea ei de exprimare.

Sunday meal

Is the moment when people gather around the table, eat and smile, small taking about unimportant casualties or discussing the hardest moment of their current, temporary life. I hated Sunday meals, because of the chicken soup, because of the empty plates expected after you fill in yourself with food, a lot of food, too much food, because I never prepare them and they were always ready when I was not. And because they always finish up with cake, what a horror! Sunday meals were the weekly burden that I was always fed up with, and which probably other kids would dream about.

I started to appreciate Sunday meals when I did not have them anymore. The Sundays were free, unrestrictive, but lonely without a ritual. I could not put my finger on what was missing from my Sundays, until I have once been invite to an after-Sunday meal to my then boyfriend house. I saw the chicken soup, the second dish with potatoes and I realized that that was it. The Sunday meal was actually missing from my ritual. I went a few more times to after-Sunday meal to eat in my then boyfriend house, but I never enjoyed with him the Sunday meals rituals.

I settle down in the mean time at my own place, I cook from time to time, but I still did not fully implement the Sunday meal ritual. Sometimes I am busy, other times I forget, not always I feel like, but there are also the days when I cook something great, I accompany it with a glass of wine and I just enjoy it. Maybe I would like to have the Sunday lunch-dinner regularly shared with the people I currently share my life, but I still do not bake the cake.

  

Proiect: Stein Um Stein

Nimic nu e etern, nici dragostea, nici prietenia, nici noi. Suntem doar un moment, o clipa, daca ar fi sa numaram timpul dupa scala universului, o adunatura de primaveri, daca ar fi sa numaram timpul in functie de viata unei flori. Nimic nu e pentru totdeuna, toate au un sfarsit, si poate modul nostru de a ne prezerva iubirea e o prietenie, ce tine mai mult decat scanteia ce candva ne-a inflacarat ochii, ce poate oferi mai mult decat orgasmul, si in care ne putem camufla ultimul dram de speranta.

Sa inchidem acum aceasta cutie a Pandorei, ce ne-a dat pe langa clipe de nemurire si momente de extaz, alaturi de un dram de otrava amara a realitatii in care nu suntem vesnici, in care florile infloresc doar ca mai apoi sa se ofileasca, in care atractia ne invie, doar ca mai apoi sa ne moara cu o parte din suflet.

O melodie

Singuratatea

Singuratatea in doi, cateodata in trei, alteori chiar in patru, doare cel mai mult.

Singuratatea tacuta, cu secrete, fapte si lucruri nespuse inteapa, plesneste si utura sufletul fragil si fara de aparare. Singuratatea se ascunde in rochii colorate, in bijuterii scumpe, in zambete largi si ochi sclipitori, singuratatea se ascunde de durere in ungherele mici ale sufletului, in rataciri, in vise si iluzii. Singuratatea se simte in apeluri repetate, in imaginatie, si salturi imaginare in gol. Singuratatea se vrea ameliorata de succese, de iluziile civilizatiei in care nu iti gasesti niciodata locul. Singuratatea se trateaza prin munca pana la epuizare, prin teluri mereu neatinse si provocari permanent reinoite. Singuratatea se transpune in victorii glorioase fara gust, impliniri marete fara de fala si intr-o modestie bolnavicioasa, caci oricat ai realiza si ai face, nimic nu-ti alinta golul. Singuratatea e un gol care nu se mai umple, orice ai baga in el, bani, fala, pana si iubire. Anii trec si golul e tot mai mare, iar drumul de intoarcere nu mai poti sa-l iei, caci te-ai prea instrainat. Singuratatea o spui, dar e neinteleasa, imposibil de transpus in cuvinte, uneori greu de vazut, alte ori prea evidenta.

Singuratatea pentru unii e o normalitate, iar pentru altii o mare tragedie. Singuratatea e poate pentru toti, dar fiecare o simte doar pe a lui.

Relatii, viata, socializare

Cand intemeiezi o familie, asteptarea generala e sa te inchizi intr-un turn inalt impreuna cu familia ta, si de acolo sa-i privesti pe ceilalti, pe outsiderii familiei tale. In turnul acela inalt ar trebui sa ti-se ceara sa renunti la cine esti, la personalitatea si libertatea ta, pentru a te uni ca o ramura unui trunchi ce poarta numele de familie. Conforma asteptarilor sociale ale vremurilor noastre, ti-se cere sa iti abandonezi dorintele individuale, pentru „binele comun” al uniunii, sa te sacrifici individual pentru aceasta „existenta suprema”.

Pe plan exterior ti-se cere sa porti trunchiul cu tine, sa-l arati ostentativ celorlati si sa te ascunzi in spatele lui de fiecare data cand ai porniri sincere si instincte personale. „Eu nu pot, pentru ca sunt casatorita”, „eu nu raspund pentru ca m-am maritat”, „eu nu spun pentru ca am nevasta”, eu nu, pentru ca ... m-am abandonat pe mine, pentru trunchiul unei uniuni imaginare, ce cere sacrificii, dar care nu simte satisfactii, pentru ca de fapt nu exista, e totul in mintea mea. Da, ne place sa fim martiri in mintea noastra, nu la toti, dar la multi, mult prea multi.

Eu nu suport uniunile, nu suport trunchiurile, le gasesc putrede si banale, put de la distanta a falsitate, idiotenie si multe, mult prea multe frustrari. Eu nu as putea sa fiu niciodata o ramura, pentru ca sunt un copact, eu nu am nevoie de un trunchi la care sa ma alatur, pentru ca am deja unul. Si nu, nu doresc alte ramuri la copacul meu, mie ramurile nu imi plac. Mie imi plac copacii, cu care pot evantual sa-mi unec ramurile. Mie imi plac caracterele cu care pot sa-mi impartasesc gandurile, viziunile, credintele, parerile, timpul – cel mai pretios dar pe care il pot oferi cuiva.

Eu nu suport sa ma inchid intr-un turn, refuz sa ma abandonez pe mine si refuz sa-mi neg nevoile si dorintele pentru un „bine superior” inexistent. Binele e al meu si al celor din jurul meu, cand e mult si imbelsugat ne ajunge la toti si e minunat, cand e putin si saracacios il impartim, ca sa ajunga la fiecarea. Sacrificiul depinde de situatie, e probat prin fapte, dar niciodata nu e facut inutil sau de amorul artei. Nu am respect pentru cei care se sacrifica inutil, pentru ca ei nu au respect pentru ei insisi.

De cateva ori pe an se reuneste padurea, sub cupola unui apartament cochet, a unei case cu un salon impodobit sau intr-o cafenea cu parfum de ceai. Acolo, intr-o multime vesela si usor oficila se vad cel mai bine copacii si trunchiurile. Copacii sunt mereu cutezatori, frumosi, stabili si sinceri, in timp ce trunchiurile sunt niste umbrea muribunde, zbarcite si false. Eu personal le gasesc plicticoase, obositoare si primitive, caci altfel nu pot explica un om fara personalitate, fara caracter si mereu dependent. Discutiile se impletesc pe niste subiecte banale, despre vreme, politica sau alte fapte intangibile asupra carora comentatorii nu au nici cea ma mica influenta. Pe mine personal ma deranjeaza sa discut despre subiecte pe care nu le pot influenta, mi-se pare o pierdere de vreme. De ce sa ma preocupe ceva ce nu pot schimba, e fara sens. Pe de alta parte, ele ma privesc uimite, usor iritate de indrasneala mea, de a ma afirma ca un copact, intr-o admosfera de trunchiuri muribunde.

De ce ma intalnesc inca cu ei? Ca sa ii sfidez. Da, stiu ca pare copilaros, si totusi, e modul meu de a spune NU. Nu sunt asa si refuz sa indeplinesc niste asteptari sociale care nu mi-se potrivesc.

Despre schimbari

Cateodata trebuie sa facem schimbari, si niciodata schimbarile nu sunt frumoase. Sunt urate, presupun multa durere, un abandon, o usa inchisa, o investitei neconcretizata. Schimbarea e o pierdere, trebuie sa pierzi mai intai ceva, ca sa poti mai apoi castiga altceva, pentru ca nu ai loc sa le incapi pe toate.

Schimbarile dor, sau pe mine ma dor, unele mai tare, altele mai putin. Da, as putea spune ca durerea e invers proportionala cu dorinta de schimbare, si daca ma gandesc bine, ecuatia asta mi s-a adeverit de cateva ori.

De durere nu am scapat, caci nu exista cale de mijloc, ea a fost acolo, m-a cuprins, insa m-a parasit repede, cand am constinetizat ca asta imi doresc si vreau sa treiesc la maxim alegerea facuta.

Sunt schimbari pe care nu vrem sa le facem, stim ca sunt importante, stim ca sunt necesare, dar tragem cu dintii de ele, sperand ca furtuna o sa treaca, si cumva lucrurile se vor schimba de la sine. Dar nu! nu se vor schimba de la sine niciodata, asa cum am dori noi sa le schimbam. Se vor schima de la sine, poate in directia dorita de noi, insa efectul nu v-a fi nicodata acelasi.

Cateodata traim cu schimbarea in gand zile, poate ca ani, vream sa o facem dar nu ne simtim pregatiti. Poate ca nu suntem, poate ca niciodata nu vom fi. Sunt lucruri pentru care nu vom fi niciodata pregatiti. Sunt lucruri care intotdeauna vor durea. Sunt lucruri, sunt oameni, sunt momente, toate sunt trecatoare, consumante in momentul acesta, o secunda mai tarziu amintiri. Nu, nu exista bis in viata. Exista doar noi provocari.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Sunt bine, doar un pic suparata. Dar imi trece. Sper. Cateodata e chiar neplacut, dar se intampla, inevitabil. Dar trece, asa cum a mai trecut si inainte. Ma ridic, ma scutur de cenusa si redescopar samanta increderii. Increderii in mine, in viata, in asteptari. Nu, nu regret timpul, caci nu a fost pierdut, nu nu regret nici momentele, caci nu au fost irosite. Regret doar usa, care s-a deschis prea mult, ochiul curios si iscodior, ce a prins cunoastere, ce a descoperit secrete adanc ascunse, dureri camuflate si alte intimitati. Regret deschiderea, asta regret de fiecare data. Toti vor sa vada, toti vor sa priveasca, sa iscodeasca dupa prag, sa se bucure, sa se mire, sa rada sau sa se intristee, sa simta si ei iluzia simtirii, pe care nu o vor simti niciodata, caci nu au curajul sa simta. Niste lasi, toti ochii vor sa priveasca, sa guste artificial din placerea spectacolului, dar cand vine scadenta, niciunul nu vrea sa plateasca pretul.

Sunt bine, doar un pic suparata. Imi trece, dar inca nu m-am obisnuit pe deplin. Doare ca de fiecare data, mai putin intens cu trecerea timpului, dar doare. Probabil asta insemna sa traiesti, aceasta simtire cateodata inaltatoare, alte ori apasatoare. Probabil asta insemna sa iubesti, viata asa cum este ea, cu minutele ce iti dau aripi si cu ceasurile ce ti-le sfasie.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Biciurile motivationale - aceste "binevenite" dureri

De ce nu putem construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros? Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile, statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge, nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum, oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii. Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata. 

Cateodata ma uit cu tristete in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost „binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.

As spune si cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce, caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber, stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini, obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de viata, pe de-a intregul.

Echilibru

Imi caut echilibrul, intr-o lume neechilibrata. Cu cat il caut mai mult cu atat nu il gasesc.

„Mai linisteste-te, imi spune el, ca iti trece toata viata” ... si in vorbele lui gasesc cu durere un adevar. De cand ma stiu alerg. Sunt un cal de cursa lunga, ce a intrat in galop si galopeaza fara mila, printre pietre, printre flori, pe nisip sau pe iarba, sunt un cal salbatic ce alerga, fara oprire, fara respir. Nu ma bucur de clipe, desi as vrea sa o pot face, nu stiu sa pretuiesc momentele prezente, ma uit tot timpul spre viitor sperand ca de acolo v-a izvori prezentul meu, nu stau o secunda, caci mi-e frica sa nu ma prinda plictiseala, alerg, alerg, spre acel prezent pe care mi-l imaginez perfect si care nu mai vine.

As vrea sa ma pot opri din fuga nebuna, sa ma bucur o clipa de mine, de cei de langa mine, de natura, de clipele care au fost, de clipa pe care o traiesc, fara sa ma obosesc gandindu-ma la maine.

M-am intersectat azi cu un necunoscut. Statea langa mine pe scaun si am inceput sa vorbim. M-a intrebat una alta, despre viata, de unde sunt, unde stau, pe unde am fost, ce am facut, ce fac, din astea simple. I-am raspuns sincer si direct. A ramas impresionat de mine. Am ramas si eu impresionata de impresia lui. Se mira ca am trait in trei tari, ca vorbesc cateva limbi si ca am calatorit asa prin lume. M-am gandit o clipa ca poate sunt realizari, sunt realizari pe care eu nu le vad, pentru ca m-am obisnuit cu ele, sunt realizari si provocari pe care eu nu le simt, pentru ca le-am repetat de atatea ori, ca mi-se par necesitati sau mai bine zis obligatiuni din partea mea, standarde la care trebuie sa ma ridic, fara discutie sau gand de esec.

Mi-am dat seama ieri ca am ajuns la un nivel de gandire si asteptare din partea mea foarte ridicat, foarte sofisticat si dur. Asteptarile sunt atat de ridicate ca orice greseala cat de mica e penalizata, orice scapare e vazuta, standardul e prea sus ridicat. Standardul a trecut de sentimente si simtiri, a trecut de succese si impliniri, stndardul a trecut realizarile la normalitati si micile esecuri la tragedii. Cerintele sunt ridicate si ma hranesc cu cerinte, drogandu-ma cu opiul succesului, ce cere imediat un alt succes si mai mare, caci gustul odata prins si repetat, nu mai are savoare.

Si uite asa galopez, punandu-mi fiecare realiare pe lista normalitatilor si cautand provocari tot mai mari si tot mai grele pentru a-mi satisface ... ce? A-mi satisface ce? Nu stiu. Nu stiu de ce simt pierduta clipa pe care o rezerv pentru a admira natura, pentru a-mi relaxa fata, pentru a ma odihni. De ce oare galopez? De ce nu pot merge la pas?

Esti tu.

Esti ca un drog, pe care trebuie sa il iau zilnic, altfel simt ca mi-se duce ziua fara de sens. Esti ca aerul, necesar si invigorator, ce se respira dupa o lunga sedere sub apa. Esti ca soarele, intr-o lunga zi de iarna, aduci voie buna in suflet si simtiri. Esti tu.

A te indragosti = verb

Cand m-am indragostit prima data? Sa fi avut vreo sase ani, prin clasa intai asa, de fapt cred ca treceam in clasa a doua. De unde stiu ca m-am indragostit? Pai cum sa nu stiu :). Am stiut din prima clipa, cand am simtit un zambet larg cat casa si cald ca soarele, ca-mi inunda din senin fata. Ca atunci cand il vedeam, pe baiatul acela frumos, mai mare decat mine cu vreo patru ani, aratam ca un clovn cu gura pana la urechi si incetam sa mai raspund la comenzile simple ale parintilor, gen vino aici, bea apa, spune buna ziua. Eram blocata instant. Nu puteam scoate o vorba, doar zambeam idioata si nu mi-se putea dezlipi ochii de la el.

Da, a fost frumos ... si ma intreb cateodata ce s-a intamplat cu baiatul acela, cu parul blond si balai, cu ochii, cu ochii lui parca albastrii, sau poate verzi.

Au trecut anii si m-am indragostit iar, de blonzi, de bruneti, niciodata de roscati, de baieti mai mari, de baieti mai mici, de unii mai mult, de altii mai putin, cateodata cu adevarat, alteori doar efemer, insa de zambet nu am uitat, caci el nu m-a parasit niciodata. A ramas ascuns adanc in mine, si iese doar rar, tot mai rar la suprafata, caci dupa o vreme, a astepta dragostea sa te elibereze si sa-ti umple chipul de sclipire si mintea de dor, e doar un vis, un vis trecator.

Libertatea si viata

Viata trece... in copilarie cu viteza melcului. Tin minte ca nu puteam sa scap de sentimentul de a-mi dori sa fiu mare, sa fac ce vreau, sa merg unde imi place, fara limite si restrictii. Mereu trebuia sa ma raportez la entitatea superioara, la reguli fara sens si ingraditoare. Ma visam ca zbor, imi doream sa zbor, sa-mi iau elanul, sa plec in alta lume, unde eu sa-mi conduc destinul, sa-mi aleg libera calea, sa visez, sa creez, sa fiu eu insumi.

In adolescenta si in primii ani ai tienretii viata trece ... neobservata. Scapata de sub rigorile si regulile parintilor, dar cu o unda social moralizatoare in minte, ce face mai mult rau decat bine, cautam naiva limitele dragostei. Surazatoare, cu libertatea pe buze si in gand, mergeam sa gasesc garduri, porti si lacate, ce aveau a-mi ingradi elanul, a-mi inchide cutezarea si a-mi fereca visarea. Credula, vedeam dragostea si libertatea mana de mana, bot in bot, insa ce aveam eu sa aflu dupa anii de libertate irositi in inchisoarea iubirii, e ca cele doua institutii nu sunt compatibile de fel. Poate doar in mintea mea, dar nu in suflet, in nici un suflet, nici al altora si nici al meu, caci daca ar fi sa mizez pe cartea sinceritatii, as spune ca da, gelozia, neincrederea si banuiala, sunt cariile iubiri, pe care lumea nu ne invata sa le vindecam, ci mai degraba sa le alimentam, sa le cultivam si sa le crestem la cote bolnave.

Odata scapata de lantul iubirii sufocante, am gustat iar libertea, doar pentru o clipa, caci sub impulsul dorintei, am vandut-o urmatorului venit, pe un pret mai bun, dar am vandut-o.

Apoi au trecut anii. Si tineretea s-a dus repede, mult prea repede, in timp ce ma incurcam in numaratul anilor, m-am trezit matura. La maturitate viata goneste cu o viteza ametitoare. Nu ai o clipa de respir, nu ai un moment de liniste, toate se duc si vin ca valurile ametitoare ale marii, ce lovesc turbate stancile. Pana sa te dezmeticesti iti dai seama ca e prea tarziu, dar inca se poate, sa ne grabim deci sa prinde un loc in trenul vietii imbelsugat cu de toate.

Si libertatea? ... odata urcata in tren, asezata pe un scaun, cu mainile pline de alte maini, am zarit-o pe geam. Ramasese pe peron, caci locurile din tren erau limitate.

Si atunci incepe lupta, ce pentru unii dureaza o vesnicie, iar pentru altii se termina dupa o secunda de reflexie si regret.

Sunt cei care ii impun sa alerge in spatele trenului, ii promit ca or s-o prinda cumva, s-o urce si pe ea in tren, sa-i faca loc, chiar daca loc nu mai e. Sunt si cei ce sar din tren, caci n-ar da libertatea pe nici o alta bogatie din lume, si sunt cei ce ii spun adio, in secunda de refletie, urmata de picatura de regret.