Relatii, viata, socializare

Cand intemeiezi o familie, asteptarea generala e sa te inchizi intr-un turn inalt impreuna cu familia ta, si de acolo sa-i privesti pe ceilalti, pe outsiderii familiei tale. In turnul acela inalt ar trebui sa ti-se ceara sa renunti la cine esti, la personalitatea si libertatea ta, pentru a te uni ca o ramura unui trunchi ce poarta numele de familie. Conforma asteptarilor sociale ale vremurilor noastre, ti-se cere sa iti abandonezi dorintele individuale, pentru „binele comun” al uniunii, sa te sacrifici individual pentru aceasta „existenta suprema”.

Pe plan exterior ti-se cere sa porti trunchiul cu tine, sa-l arati ostentativ celorlati si sa te ascunzi in spatele lui de fiecare data cand ai porniri sincere si instincte personale. „Eu nu pot, pentru ca sunt casatorita”, „eu nu raspund pentru ca m-am maritat”, „eu nu spun pentru ca am nevasta”, eu nu, pentru ca ... m-am abandonat pe mine, pentru trunchiul unei uniuni imaginare, ce cere sacrificii, dar care nu simte satisfactii, pentru ca de fapt nu exista, e totul in mintea mea. Da, ne place sa fim martiri in mintea noastra, nu la toti, dar la multi, mult prea multi.

Eu nu suport uniunile, nu suport trunchiurile, le gasesc putrede si banale, put de la distanta a falsitate, idiotenie si multe, mult prea multe frustrari. Eu nu as putea sa fiu niciodata o ramura, pentru ca sunt un copact, eu nu am nevoie de un trunchi la care sa ma alatur, pentru ca am deja unul. Si nu, nu doresc alte ramuri la copacul meu, mie ramurile nu imi plac. Mie imi plac copacii, cu care pot evantual sa-mi unec ramurile. Mie imi plac caracterele cu care pot sa-mi impartasesc gandurile, viziunile, credintele, parerile, timpul – cel mai pretios dar pe care il pot oferi cuiva.

Eu nu suport sa ma inchid intr-un turn, refuz sa ma abandonez pe mine si refuz sa-mi neg nevoile si dorintele pentru un „bine superior” inexistent. Binele e al meu si al celor din jurul meu, cand e mult si imbelsugat ne ajunge la toti si e minunat, cand e putin si saracacios il impartim, ca sa ajunga la fiecarea. Sacrificiul depinde de situatie, e probat prin fapte, dar niciodata nu e facut inutil sau de amorul artei. Nu am respect pentru cei care se sacrifica inutil, pentru ca ei nu au respect pentru ei insisi.

De cateva ori pe an se reuneste padurea, sub cupola unui apartament cochet, a unei case cu un salon impodobit sau intr-o cafenea cu parfum de ceai. Acolo, intr-o multime vesela si usor oficila se vad cel mai bine copacii si trunchiurile. Copacii sunt mereu cutezatori, frumosi, stabili si sinceri, in timp ce trunchiurile sunt niste umbrea muribunde, zbarcite si false. Eu personal le gasesc plicticoase, obositoare si primitive, caci altfel nu pot explica un om fara personalitate, fara caracter si mereu dependent. Discutiile se impletesc pe niste subiecte banale, despre vreme, politica sau alte fapte intangibile asupra carora comentatorii nu au nici cea ma mica influenta. Pe mine personal ma deranjeaza sa discut despre subiecte pe care nu le pot influenta, mi-se pare o pierdere de vreme. De ce sa ma preocupe ceva ce nu pot schimba, e fara sens. Pe de alta parte, ele ma privesc uimite, usor iritate de indrasneala mea, de a ma afirma ca un copact, intr-o admosfera de trunchiuri muribunde.

De ce ma intalnesc inca cu ei? Ca sa ii sfidez. Da, stiu ca pare copilaros, si totusi, e modul meu de a spune NU. Nu sunt asa si refuz sa indeplinesc niste asteptari sociale care nu mi-se potrivesc.

Despre schimbari

Cateodata trebuie sa facem schimbari, si niciodata schimbarile nu sunt frumoase. Sunt urate, presupun multa durere, un abandon, o usa inchisa, o investitei neconcretizata. Schimbarea e o pierdere, trebuie sa pierzi mai intai ceva, ca sa poti mai apoi castiga altceva, pentru ca nu ai loc sa le incapi pe toate.

Schimbarile dor, sau pe mine ma dor, unele mai tare, altele mai putin. Da, as putea spune ca durerea e invers proportionala cu dorinta de schimbare, si daca ma gandesc bine, ecuatia asta mi s-a adeverit de cateva ori.

De durere nu am scapat, caci nu exista cale de mijloc, ea a fost acolo, m-a cuprins, insa m-a parasit repede, cand am constinetizat ca asta imi doresc si vreau sa treiesc la maxim alegerea facuta.

Sunt schimbari pe care nu vrem sa le facem, stim ca sunt importante, stim ca sunt necesare, dar tragem cu dintii de ele, sperand ca furtuna o sa treaca, si cumva lucrurile se vor schimba de la sine. Dar nu! nu se vor schimba de la sine niciodata, asa cum am dori noi sa le schimbam. Se vor schima de la sine, poate in directia dorita de noi, insa efectul nu v-a fi nicodata acelasi.

Cateodata traim cu schimbarea in gand zile, poate ca ani, vream sa o facem dar nu ne simtim pregatiti. Poate ca nu suntem, poate ca niciodata nu vom fi. Sunt lucruri pentru care nu vom fi niciodata pregatiti. Sunt lucruri care intotdeauna vor durea. Sunt lucruri, sunt oameni, sunt momente, toate sunt trecatoare, consumante in momentul acesta, o secunda mai tarziu amintiri. Nu, nu exista bis in viata. Exista doar noi provocari.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Sunt bine, doar un pic suparata. Dar imi trece. Sper. Cateodata e chiar neplacut, dar se intampla, inevitabil. Dar trece, asa cum a mai trecut si inainte. Ma ridic, ma scutur de cenusa si redescopar samanta increderii. Increderii in mine, in viata, in asteptari. Nu, nu regret timpul, caci nu a fost pierdut, nu nu regret nici momentele, caci nu au fost irosite. Regret doar usa, care s-a deschis prea mult, ochiul curios si iscodior, ce a prins cunoastere, ce a descoperit secrete adanc ascunse, dureri camuflate si alte intimitati. Regret deschiderea, asta regret de fiecare data. Toti vor sa vada, toti vor sa priveasca, sa iscodeasca dupa prag, sa se bucure, sa se mire, sa rada sau sa se intristee, sa simta si ei iluzia simtirii, pe care nu o vor simti niciodata, caci nu au curajul sa simta. Niste lasi, toti ochii vor sa priveasca, sa guste artificial din placerea spectacolului, dar cand vine scadenta, niciunul nu vrea sa plateasca pretul.

Sunt bine, doar un pic suparata. Imi trece, dar inca nu m-am obisnuit pe deplin. Doare ca de fiecare data, mai putin intens cu trecerea timpului, dar doare. Probabil asta insemna sa traiesti, aceasta simtire cateodata inaltatoare, alte ori apasatoare. Probabil asta insemna sa iubesti, viata asa cum este ea, cu minutele ce iti dau aripi si cu ceasurile ce ti-le sfasie.

Sunt bine, doar un pic suparata ...

Biciurile motivationale - aceste "binevenite" dureri

De ce nu putem construi cateodata fara sa distrugem, fara sa abuzam sau sa nimicim? De ce nu putem incuraja si oferi speranta, in loc sa biciuim in deznadejde si repros? Urasc oamenii ce motiveaza prin demotivatie. Gasesc asta a fi una dintre cele mai crude palmi ale vietii, dincolo de inutilitate si umilinta, cand ramane doar prostia, ignoranta si golul. E suportul „binevenit” pe care il refuz cu indarjire si pe care il primesc obligatoriu, prin forta si impunere. Biciul motivational ce ma loveste pe spinare lasa inca urme, desi viata ar fi trebuit sa ma slefuiasca suficient pentru a-i primi precum o statue de lemn loviturile, statica si tacuta. Insa lemnul simte si pe coaja-i crapata ii curg lacrimile de clei galbui si lipicios, cu care isi alinta ranile. Si cu cat e coaja mai veche, cu atata cleiul e mai putin si mai gros in compozitie. Dar, inca curge, nu se opreste, caci doare. Eu, ca si lemnul, cu coaja tot mai groasa, tot mai pregatita. In zadar, caci biciurile nemiloase ale incurajarilor nedorite inca imi mai lasa urme adanci. Si poate imi vor lasa toata viata, caci nu stiu daca imi voi putea inchide aceasta fragilitate prea puternica, cu care am venit pe lume. Biciurile aceastea nenorocite, ce cateodata lovesc cu atat tarie nemiloasa, m-au adus de multe ori la treapta de jos a vointei, a puterii, confirmandu-mi ironic alegerile gresite, facute din rabufleli si cautari zadarnice. Biciurile acestea „binevenite” mi-au sapat santuri si mi-au pus bolovani in drum, oprindu-mi calea si smulgandu-mi aripile. Am pierdut mult prea multa vreme din viata adunandu-mi cioburile de pe jos, in urma „binevenite-i” lor interventii. Si dupa fiecare adunatura, am pasit iar smerita in spate, si am reinceput durerosul drum al luptei cu viata, pentru viata. 

Cateodata ma uit cu tristete in urma, gandindu-ma ca poate as fi facut mult mai multe lucruri, mi-as fi indeplinit mult mai multe vise si as fi zburat si mai sus, daca nu ar fi fost „binevenita” interventie a biciurilor motivationale, al caror rol era de a ma implusiona, dar cumva isi faceau defect treaba, caci tot ce reuseau era sa ma traga si mai rau in jos. „Noi iti vrem binele” ma asigurau ele, si poate chiar credeau in declaratia lor smintita, insa binele meu de avea nimic de-a face cu demotivarea lor servita rece si dur, pe nemancate.

As spune si cateva cuvinte despre acesti maiestii ai biciurilor motivationale, ilustre chipuri reci, trasate de limitari interioare, o delicata, dar persistenta ignoranta si un trecut defect, prost inteles si copiat. Toti manuitorii astia tineri sau mai in varsta, au in comun limitele pe care si-le impun sau le accepta impuse de altii, copiind cu o ignoranta naiva o poveste, o experienta, un trecut sau un exemplu gresit dat, si gresit inteles. Manuitorii astia de bice sunt limitati, flamanzi de autoritate si control, incapabili sa gandeasca complex sau sa accepte alte realitati, constante, cuvinte sau exemple. Ei bine, pentru ei, eu intotdeuna am fost salbaticul copac in care nu au reusit sa se urce, caci intortocheatele mele ramuri nu s-au descalcit sub vorba, promisiunea sau amenintarea lor. Eu am fost mereu calul salbatic pe care nu au reusit sa-si puna seaua, caci eu sa nu accept, si in loc sa invete sa ma calaresca liber, stau mereu si se intreaba, de ce nu pot sa fiu si eu, ca ceilalti cai, blajini, obositi si fara vlaga. Si atunci ce sa faca, patrund intruziv pe usa sufletului meu, abuzandu-mi de bunatate, si biciuindu-ma fara de mila, atunci cand soarta le da sansa, caci eu libera si visatoare lasa garda jos pentru a ma bucura de viata, pe de-a intregul.

Echilibru

Imi caut echilibrul, intr-o lume neechilibrata. Cu cat il caut mai mult cu atat nu il gasesc.

„Mai linisteste-te, imi spune el, ca iti trece toata viata” ... si in vorbele lui gasesc cu durere un adevar. De cand ma stiu alerg. Sunt un cal de cursa lunga, ce a intrat in galop si galopeaza fara mila, printre pietre, printre flori, pe nisip sau pe iarba, sunt un cal salbatic ce alerga, fara oprire, fara respir. Nu ma bucur de clipe, desi as vrea sa o pot face, nu stiu sa pretuiesc momentele prezente, ma uit tot timpul spre viitor sperand ca de acolo v-a izvori prezentul meu, nu stau o secunda, caci mi-e frica sa nu ma prinda plictiseala, alerg, alerg, spre acel prezent pe care mi-l imaginez perfect si care nu mai vine.

As vrea sa ma pot opri din fuga nebuna, sa ma bucur o clipa de mine, de cei de langa mine, de natura, de clipele care au fost, de clipa pe care o traiesc, fara sa ma obosesc gandindu-ma la maine.

M-am intersectat azi cu un necunoscut. Statea langa mine pe scaun si am inceput sa vorbim. M-a intrebat una alta, despre viata, de unde sunt, unde stau, pe unde am fost, ce am facut, ce fac, din astea simple. I-am raspuns sincer si direct. A ramas impresionat de mine. Am ramas si eu impresionata de impresia lui. Se mira ca am trait in trei tari, ca vorbesc cateva limbi si ca am calatorit asa prin lume. M-am gandit o clipa ca poate sunt realizari, sunt realizari pe care eu nu le vad, pentru ca m-am obisnuit cu ele, sunt realizari si provocari pe care eu nu le simt, pentru ca le-am repetat de atatea ori, ca mi-se par necesitati sau mai bine zis obligatiuni din partea mea, standarde la care trebuie sa ma ridic, fara discutie sau gand de esec.

Mi-am dat seama ieri ca am ajuns la un nivel de gandire si asteptare din partea mea foarte ridicat, foarte sofisticat si dur. Asteptarile sunt atat de ridicate ca orice greseala cat de mica e penalizata, orice scapare e vazuta, standardul e prea sus ridicat. Standardul a trecut de sentimente si simtiri, a trecut de succese si impliniri, stndardul a trecut realizarile la normalitati si micile esecuri la tragedii. Cerintele sunt ridicate si ma hranesc cu cerinte, drogandu-ma cu opiul succesului, ce cere imediat un alt succes si mai mare, caci gustul odata prins si repetat, nu mai are savoare.

Si uite asa galopez, punandu-mi fiecare realiare pe lista normalitatilor si cautand provocari tot mai mari si tot mai grele pentru a-mi satisface ... ce? A-mi satisface ce? Nu stiu. Nu stiu de ce simt pierduta clipa pe care o rezerv pentru a admira natura, pentru a-mi relaxa fata, pentru a ma odihni. De ce oare galopez? De ce nu pot merge la pas?

Esti tu.

Esti ca un drog, pe care trebuie sa il iau zilnic, altfel simt ca mi-se duce ziua fara de sens. Esti ca aerul, necesar si invigorator, ce se respira dupa o lunga sedere sub apa. Esti ca soarele, intr-o lunga zi de iarna, aduci voie buna in suflet si simtiri. Esti tu.

A te indragosti = verb

Cand m-am indragostit prima data? Sa fi avut vreo sase ani, prin clasa intai asa, de fapt cred ca treceam in clasa a doua. De unde stiu ca m-am indragostit? Pai cum sa nu stiu :). Am stiut din prima clipa, cand am simtit un zambet larg cat casa si cald ca soarele, ca-mi inunda din senin fata. Ca atunci cand il vedeam, pe baiatul acela frumos, mai mare decat mine cu vreo patru ani, aratam ca un clovn cu gura pana la urechi si incetam sa mai raspund la comenzile simple ale parintilor, gen vino aici, bea apa, spune buna ziua. Eram blocata instant. Nu puteam scoate o vorba, doar zambeam idioata si nu mi-se putea dezlipi ochii de la el.

Da, a fost frumos ... si ma intreb cateodata ce s-a intamplat cu baiatul acela, cu parul blond si balai, cu ochii, cu ochii lui parca albastrii, sau poate verzi.

Au trecut anii si m-am indragostit iar, de blonzi, de bruneti, niciodata de roscati, de baieti mai mari, de baieti mai mici, de unii mai mult, de altii mai putin, cateodata cu adevarat, alteori doar efemer, insa de zambet nu am uitat, caci el nu m-a parasit niciodata. A ramas ascuns adanc in mine, si iese doar rar, tot mai rar la suprafata, caci dupa o vreme, a astepta dragostea sa te elibereze si sa-ti umple chipul de sclipire si mintea de dor, e doar un vis, un vis trecator.

Libertatea si viata

Viata trece... in copilarie cu viteza melcului. Tin minte ca nu puteam sa scap de sentimentul de a-mi dori sa fiu mare, sa fac ce vreau, sa merg unde imi place, fara limite si restrictii. Mereu trebuia sa ma raportez la entitatea superioara, la reguli fara sens si ingraditoare. Ma visam ca zbor, imi doream sa zbor, sa-mi iau elanul, sa plec in alta lume, unde eu sa-mi conduc destinul, sa-mi aleg libera calea, sa visez, sa creez, sa fiu eu insumi.

In adolescenta si in primii ani ai tienretii viata trece ... neobservata. Scapata de sub rigorile si regulile parintilor, dar cu o unda social moralizatoare in minte, ce face mai mult rau decat bine, cautam naiva limitele dragostei. Surazatoare, cu libertatea pe buze si in gand, mergeam sa gasesc garduri, porti si lacate, ce aveau a-mi ingradi elanul, a-mi inchide cutezarea si a-mi fereca visarea. Credula, vedeam dragostea si libertatea mana de mana, bot in bot, insa ce aveam eu sa aflu dupa anii de libertate irositi in inchisoarea iubirii, e ca cele doua institutii nu sunt compatibile de fel. Poate doar in mintea mea, dar nu in suflet, in nici un suflet, nici al altora si nici al meu, caci daca ar fi sa mizez pe cartea sinceritatii, as spune ca da, gelozia, neincrederea si banuiala, sunt cariile iubiri, pe care lumea nu ne invata sa le vindecam, ci mai degraba sa le alimentam, sa le cultivam si sa le crestem la cote bolnave.

Odata scapata de lantul iubirii sufocante, am gustat iar libertea, doar pentru o clipa, caci sub impulsul dorintei, am vandut-o urmatorului venit, pe un pret mai bun, dar am vandut-o.

Apoi au trecut anii. Si tineretea s-a dus repede, mult prea repede, in timp ce ma incurcam in numaratul anilor, m-am trezit matura. La maturitate viata goneste cu o viteza ametitoare. Nu ai o clipa de respir, nu ai un moment de liniste, toate se duc si vin ca valurile ametitoare ale marii, ce lovesc turbate stancile. Pana sa te dezmeticesti iti dai seama ca e prea tarziu, dar inca se poate, sa ne grabim deci sa prinde un loc in trenul vietii imbelsugat cu de toate.

Si libertatea? ... odata urcata in tren, asezata pe un scaun, cu mainile pline de alte maini, am zarit-o pe geam. Ramasese pe peron, caci locurile din tren erau limitate.

Si atunci incepe lupta, ce pentru unii dureaza o vesnicie, iar pentru altii se termina dupa o secunda de reflexie si regret.

Sunt cei care ii impun sa alerge in spatele trenului, ii promit ca or s-o prinda cumva, s-o urce si pe ea in tren, sa-i faca loc, chiar daca loc nu mai e. Sunt si cei ce sar din tren, caci n-ar da libertatea pe nici o alta bogatie din lume, si sunt cei ce ii spun adio, in secunda de refletie, urmata de picatura de regret.

Nu e normal sa fim agresate.

Nu doar in Romania femeile sunt agresate, doar ca in Romania agresarea e acceptata ca parte a vietii cotidiene. A fi strigata sau fluierata pe strada e vazuta mai mult ca pe un compliment, decat o insulta, iar a primi o palma pe fund la primele ore ale zilei, cand te grabesti spre munca, e ca un salut de „Buna dimineata”. Nu vreau sa cad in paranoia americana, unde a spune despre o femeie ca e frumoasa echivaleaza un proces la tribunal si multi bani in munus pentru guraliv, insa am fost nu o data inghesuita in tranvai, de cate un muncitor necalificat de +40 cu o privire usor psihopatica. Odata eram cu o amica si individul (tulburat mental) ne-a inghesuit, pana am ajuns la capatul tranvaiului. Nu stiam ce sa mai face si am coborat. Eram naive si ne era rusine, auzisem ca se intampla, dar nimeni nu ne-am invatat cum sa reactionam. Nu ne-am spus nimeni ca ii putem tragem o geanta in cap (oricum o aveam mereu in dotare si era plina cu carti) sau ca putem urla la el. Insa ne-a spus multa lume ca se intampla, ca si cum ar fi un lucru normal. DAR NU E.

E atat de anormal, ca unul din primele lucruri pe care le-am auzit dupa ce m-am mutat in alta tara a fost ca „aici, romanii sau moldovenii te flueiera doar pe strada, in rest alti europeni nu”. E atat de anormal, ca dupa un an locuit intr-o alta tara, cand cineva mi-a pus mana pe fund din nou, m-am sperit si am urlat asa de tare incat s-a auzit pe toata strada, oamenii intorcandu-se spre mine speriati. Eram socata si revoltata, desi nu era prima data cand o pateam, doar ca uitasem de „normalitate”.   

Castele de nisip

Construiesc castele de nisip,

le tot imboarda vantul si eu tot le riduc

le contruiec pentru mine si pentru altii deopotriva,

le slefuiec intrarea, le zugravesc peretii

cu mainile albe le imbalsamez fetii;

bat cuie nebuna in a lor structura,

cand pete de sange imi curg usor din gura

cu mainile reci amestec in a lor smoala

ma incalzeste incet, apoi ma frige ca in oala,

transpir, ma lovesc dar mie nu-mi pasa

nici de vantul iute, nici de ora de masa,

acuma-s la munca, si gata cu joaca,

inca un castel si poate vina tata!

O usa se inchide, o fereastra se naste

si eu inchid ochi sa vad cum renaste

acelasi castel, facut tot de mine

construit odata, apoi iar

pentru cine???

E plaja aici, si nisip cat cuprinde

urme de maini si bete marunte

sunt iar in pustiu, o iau de la zero

o pace, tacere si poate un eco.

RObotzi vs Family Guy (sau alte divertismente made in Romania)

RObotzi e cel mai tare show in limba romana, de fapt cel mai tare show de la Family Guy incoace (care fie vorba intre noi, a inceput sa o cam ia pe aratura).

Family Guy mi-a placut enorm la inceput pentru ca era slobod la gura, direct si de efect. Nu avea mila de nimeni si nimic, lovindu-i pe toti in acelasi timp. Treptat insa glumele au inceput sa-si piarda din savoare, erau usor repetative si din ce in ce mai deschise publicului larg, iar in loc de o lingurita dulce amaruie de subtilitate, bine gandita, primeai ironii cu polonicu, nesarate.

Seth MacFarlane (creatorul Family Guy) e un fel de Mihai Bendeac, de prin RO, doar ca la o alta scala si un alt nivel. A pornit bine, a rup o bariera/tabu de exprimare, dar in succesul pe care l-a intampinat, a sarit calul. American Dad! e la un nivel foarte primitiv, nu mai spun ca alte show-uri iar fost deja anulate. La fel si Bendeac, pe care il mai urmaream din cand in cand la Mondenii, dar mai apoi emisiunile lui, au fost (sau inca mai sunt) facute la un nivel ce ma depasea intelectual. Ups! De fapt la Mondenii incepuse deja sa se tot repete aceleasi povesti si aceleasi poante, ce duceau usor a Divertis. Ceva de Genul Bendeac a fost anterior Garcea, sau Leana si Costel, amuzante o data, de doua ori, dar a treia oara nu mai tine aceeasi gluma. Cred ca e o chestie de bariera, nu o cursa, cu telul „cat de jos poti sa mergi”. Trebuie sa iti impui un anumit standard de audienta nu cantitativ, ci calitativ. Oricum v-a creste cantitativ, pentru ca unii chiar si daca nu inteleg exact cu ce se mananca, vor si ei, ca vad la altii. Ma mai uit din cand in cand la Cronina Carcotasilor, nu e ceva ce rupe gura targului, dar nici ceva ofensiv de idiot. E ca o bombonica cu ciocolata, stii ce gust are, dar totusi reuseste sa te surprinda.

Oricum Robotzi sunt cei mai tari! Creativitatea lor imi depaseste asteptarile si fiecare episod ma surprinde, e inevitabil sa nu imi starneasca rasul si sa imi dea o stare de bine. Le doresc si pe viitor mult succes!

Ce ma enerveaza pe mine - partea 1 (poate vorm mai urma si altele, poate nu)

Ce ma enerveaza pe mine cel mai mult si cel mai mult? Ei, nu stiu ce ma enerveaza cel mai mult si cel mai mult, dar m-am gandit sa fac asa o lista cu ce ma enerveaza in general.

Deci sa purcedem:

-          Politicienii din Romania – nu am intalnit pana acum nici un om normal in politica, adica: cu bun simt, ceva mai mult creier decat un graunte, fara aroganta si cu bune intentii populare (nu personale);

-          Medicii care se cred mici zei – nu doar la faza ca trebuie sa mergi la ei cu sacosa (cand nu ai bani, bagi cu oua, cum am vazut pe unul cerandu-i unei biete babute), cum adesea se intampla in RO, dar la faza ca te trateaza ca pe un idiot, cum se intampla in PL. Merg si le spun „domnule doctor, am alergie la CLOR, va rog frumos sa nu imi prescrieti un antibiotic pe baza de CLOR”. Si el imi prescrie, nu de alta dar e unul dintre cele trei medicamente pe care le stie (si pentru care atunci cand le prescrie primeste gageturi de la firmele producatoare) si ii e prea lene sa caute in carte lui (care explica tot, ca daca as avea eu una, m-as trata singura) un alt antibiotic, fara CLOR.

-          Romanii din Polonia – ce se plang de limba si refuza cu mandrie sateasca si indarjire de bou sa o invete cat de cat. Stiu ca e grea, credeti-ma, am trecut prin asta, dar daca tot stai aici (si chestia asta e valabila pentru oricine, oriunde s-ar afla), da-o incolo, dar macar sa stii sa ceri un pahar de apa, nu de alta, dar mori de sete.

-          Oamenii ce arunca gunoiul peste tot – mi-se pare stupid sa faci mizerie la tine „acasa”, chiar daca asta inseamna strada sau oras.

-          Barbatii ce vor sa se insoare cu virgine – si care in mod normal vor sa aiba o viata sexuala inainte de casatorie, ceea ce imediat duce la concluzia ca majoritatea femeilor sunt curve, doar virginele is bune;

Despre iubire si realitate

Vorbeam asa, mai de mult, cu o amica poloneza care sta sa aleaga intre doi gagii despre viata si relatii. Ea in dilema, nu stia ce sa aleaga, eu ii citam din „intelepciunile lui Florii”, o baba bine la care am locuit in primul an de facultate. Am apreciat-o pe Florii, multi ani mai tarziu, cand judecatile pe care le emitea s-au adeverit in practica, iar eu am inceput sa inteleg adevaratul sens al sfaturilor despre barbati, iubire, casatorie si viata, pe care ni-le dadea. Cand esti tanar si naivitatea inca isi mentine aura fericirii in capului jurul tau, parca astepti ca dragostea sa iti  bata la usa, sa iti pice din cer si orice posibil chip intalnit pe strada e o posibila iubire la prima vedere. Doar ca atunci nu te cunosti pe tine si nici pe cei din jur, si mai trece o vreme pana incepi sa intelegi ce vrei de fapt, ce iti place, ce nu iti convine si cam cum ai vrea tu sa arate lucrurile asezate in viata ta. Si parca, cu cat te cunosti mai bine, cu atat chipurile sunt tot mai palide si iubirea aia la prima vedere, nu prea mai are ce cauta in viata ta. Echilibrul e undeva la mijloc, as zice eu, caci e frumos sa te indragostesti, sa tresari, sa zbangai, sa te doara stomacul, ca se incoarda muschii prea tare, cand te intalnesti cu el. E frmos sa iubesti, sa faci acte eroice si nebunesti, mai tari ca in filmele americane...DAR inainte sa te indragostesti, trebuie sa te uiti un pic in jur, sa te uiti asa un pic mai bine si sa privesti, chiar daca nu vrei sa deschizi ochii, sa privesti din alta perspectiva alesul pentru care vrei sa munti muntii din loc. Nu de alta, dar cam dupa 2-3 ani asa, fluturii aia dispar din stomac, ca sunt fara garantie vesnica, doar temporari, iar tresaitul de fericire s-ar putea transforma intr-un tresait de stres. Stiu, nu pare reala varianta pentru cei cu capul in nori, dar totusi se intampla, lucrurile se schimba, iar daca din greseala nu te aflii pe calea potrivita, odata intrata pe poarta vietii cu un „da”, ai cam luat teapa. O teapa cam urata pentru unii, cand mai au inca cateva guri de hranit si mai fericita pentru altii, daca nu s-au aventurat prea mult si mai pot face inca cale intoarsa.

Si de aia ne zicea noua Florii, sa ne uitam bine la gagiul nostru, dar sa ne uitam si pe langa el, la tatal lui, la familia lui, sa vedem cum traiesc, ce fac si ce vor de la viata. Nu de alta, dar intr-o buna zi s-ar putea sa traim si noi tot asa. Sa cascam bine ochii la cuibul in care traiesc, la ce meserii au, la ce fac in timpul liber, daca au un hobby sau poate o gradina sau poate sunt campioni la vizionat programe TV. Ne mai zicea ea sa cascam bine ochii la tatal gagiului nostru, daca are chelie, daca are burta, daca ajuta in casa, cum isi trateaza sotia, cum ii vorbeste si ce face, caci asa v-a arata si gagiul nostru peste ani si cam in acelasi mod se v-a comporta cu noi, daca il vom ridica la rangul de sot. Da, familia iubitului e o oglinda spre viitor. Trebuie privita bine si adanc, vazute detaliile ce scapa la prima vedere. Eu zic ca trebuie privita atenta si mama, mama ce ne-ar putea fi intr-o zi soacra. Trebuie privite bine activitatile ei, ce face si cum face ea, caci din ce am observat eu, un baiat la care mama i-a facut mereu patul, i-a servit intotdeauna mancarea calda si i-a spalat de fiecare data hainele murdare, v-a pretinde acelasi tratament si din partea sotiei, chiar daca ea castiga mai bine decat el, locuieste in casa cumparata de ea si pe langa jobul de cariera mai e si mama de cariera la trei copii. Daca nu a ridicat un deget cand a fost mic, nu-l v-a ridica nici atunci cand v-a fi mare. Da, sunt si exceptii, dar nu am sa vorbesc despre ele, sunt cazuri particulare, nascute din animite situatii, cateodata extreme. Se intalnesc si nu prea, depinde de noroc.

Candva am cunoscut un baiat, mi-a placut mult de el si lui de mine, dar am inteles repede ca nu putem fi impreuna, cand mi-a povestit ce asteptari are el de la viitoarea nevasta, care pe langa ca trebuie sa fie frumoasa si destepta, mai trebuie sa si-l ingrijeasca (pe el si pe familia ce va avea sa vina), sa-i calce, sa-i spele, sa-i gateasca, sa-i curete si sa-i lustruiasca, toate acestea in timp ce are un servici cu o norma intreaga si castiga acceptabil. Eu i-am spus sincer ca nu ma deranjeaza serviciul, si de aia fac o scoala, ca sa invat si sa pot munci, insa in ceea ce priveste treburile domestice pe cont propriu, nu prestez de una singura. Si asta a fost.

Intre timp el s-a casatorit cu o „femeie pe gustul lui”, de care e relativ multumit, si drept dovada capabil sa o ignore o seara intreaga (caci nu stiu cum se face, dar multi barbati isi pierd interesul pentru femeile ce ii tin in spate, dar si-l dezvolta pentru cele independente), iar eu mi-am facut reclama ca nu stiu sa gatesc, doar ca sa vad cum reactioneaza gagii mei si pretentiile lor.

Moda tiranul vremii

Ninge. Ninge cu fulgi mici si lipiciosi, in timp ce in magazine vanzatoarele expun bucuroase colectia de primavara, scurta, usoara si fara maneci. Nu e ridicol oare? Poate ca e, dar hainele se imbraca in functie de calendar, si cum la Madrid e soare, s-a declarat primavara generala.

La fel de ridicola e vara, cu rochite subtiri pe care eu le cumpar din Polonia, dar le port doar in Romania, ca aici nu sunt decat trei zile pe an peste 40 de grade.

Doar ca moda nu e ridicola, niciodata nu a fost, e doar fashion. Asa cum e fashion sa te incalti cu sandale iarna, ca sa te gadale zapada printre degete, sau sa incalti cu cisme vara ca sa iti transpire picoarele sau ca iti ascunzi unchiile netaiate J.

Moda e frumoasa si nu prea libertina. Moda e un tiran in care ti-se da un model de urmat, frumos sau urat, comod sau insuportabile, nu conteaza, tu trebuie doar sa il urmezi, iar daca incerci il imbunatatesti un pic sau sa il adaptezi la marimea ta, ce nu bate la 90-60-90, esti naspa. Nu, nu conteaza cum te imbraci, esti naspa pentru ca nu urmezi fasonul, modelul.

In Romania moda e un tiran desavarsit, fara mila si fara limita. Daca indrasnesti sa porti o culoare, o rochie sau un pantof usor diferit, „lumea” (experta in toate cele) te v-a pune l-a zid, cu putere si cu forta, ca sa te inveti minte si sa intelegi ca nu poti fi diferit/a.

Nu poti si gata. In Polonia moda e mai relaxata, se gasesc mai multe optiuni si in general daca ai o prezenta curata, pietanata si drepta, nimanui nu ii pasa de alegerile tale vestimentare, atat de mult.

Nasterea in filosofia embrionului

Pentru unii nasterea e ceva minunat, un moment supranatural in care un alt om vine pe lume, pentru altii e doar un eveniment dificial sau dezgustator ale carui detalii se sterg a doua zi din memorie. Unele femei gasesc nasterea frumoasa, chiar orgasmica, in timp ce altele povestesc despre cum s-au urcat pe pereti de durere sau cum nu isi mai aduc aminte de nimic, caci durerea le-a paralizat si mintea, detalii sincere pe care de obicei le impartasesc cu alte femei ce au nascut, dar nu si cu cele care nu au avut ocazia sa o faca. „Nu am vrut sa te sperii” vine repede replica ei, ca sa motiveze zambetul de pe buze si usurinta cu care ridica din umeri la intrebarile ce ma chinuiau, pe care ea le intampina de la primele silabe cu textul clasic „e doar un fleac”.

Acum e la moda sa nasti cu barbatul langa tine, un act eroic, o nevoie recent descoperita sau doar o razbunare sofisticata, cine o mai sti? Oricum, un barbat ascultator e foarte util la masat si respiratie, nu mai punem la socoteala ca usureaza munca moaselor, la supraveghearea pacientei. Un amic mi-a povestit odata, ca un doctor batran si intelept, l-a privit adanc in ochi, dupa ce ii spusese ca o va asista pe sotie la nastere, si i-a spus sa se gandesca bine, nu de alta dar acolo v-a fi ca la razboi, se vor cunoaste barbatii adevarati.

            In Polonia se promoveaza din greu nasterea naturala, adica fara „amortitoare” sau epidurala mai pe romaneste, nu, nu ma refeream la cezariana, care a fost deja promovata si acum e cat se poate de evitata. Se promoveaza atat de tare incat unele mamici, se streseaza ca ar fi mamici „rele” daca ar apela la ea, sau daca ar naste prin cezariana (!) ca nu e copilul intors (!!!), si prefera sa se pregateasca natural pentru durere, prin exercitii fizice, pe care nu le poti efectua cand te paralizeaza durerea sau cu tot felul de creme naturale, care nu functioneaza desi dai pe ele o caruta de bani. Cunosc un caz cu ditamai crema de peste 200 de euro, care a fost fix pix la nastere.

Nasterea in PL e totusi ok, mai ales atunci cand dai peste o echipa tanara, fete frumoase care iti zambesc, te mai intreaba cate una alta, un anesteziolog sa iti faca o epidurala ca sa intelegi ce iti spune moasa si sa poti coopera, un doctor care sa te coase bine, ca se taie, ca regula, nu ca exceptie, aici.

Si pentru domnele insarcinate, o nastere usoara va doresc.

Femeia cu plan

Femeia cu plan, e femeia care stie ce vrea. In mintea ei se aseaza una cate una piesele unui domino perfect si odata gasit punctul de plecare, ea imipinge cu putere prima pieasa si toate se duc la vale, fara intoarcere. Prima piesa e intotdeuna barbatul, barbatul potrivit sau barbatul intamplator. Femeia ii da doar un mic impuls, si pana sa se dezmeticeasca el, piesele dominoului se suprapun cu o viteza ametitoare, valul se foarmeaza, il cara voluntar sau involuntar, in locuri si situatii pe care nu si-le inchipuia. Unii mai curajosi, mai libertini sau mai naivi se avanta sa lupte impotriva valului, ei cred ca domina, dar se scufunda cu bio in labirintul intesut de demult, de prea demult ca sa ii scape macar o greseala, o gaura pe unde sa se strecoare amaratul. Planul e mereu acelasi: casatorie pana la 20-23-26 (in functie de ceasul asteptarile societatii), un apartament sau poate o casa (in functie de ambitia personala), o masina (noua de preferinta) sau chiar doua (depinde daca domnisoara are permis sau nu), copii pana la 25-28-30 (dupa ceasul biologic), sa ma mut la casa (sau la casa mai mare) pana fac copii 5-10-15 ani, sa merg in vacanta in Turcia- Dubai-China (dupa preferinte si spiritul de aventura) si tot asa... pana la adanci batraneti.

Femeia cu plan prinde in mreja cateva tipuri total diferite de barbati, agatand-i la fel de usor pe cel moi, blajinii, putin delasatorii, pe care ii manevreaza usor si fara efort, cu zambetul pe buze (si atunci uniunea lor capata denumirea de „casatorie fericita” sau „casatorie model”), precum si pe cei mai aprigi, cu sange in vena, curajosii sau luptatorii (si atunci uniunea are mari sanse sa se termine printr-un divort cu cantec).

Femeia cu plan poate fi frumoasa sau urata, rea sau buna, blanda sau iute, calma sau agitata, dar mai presus de toate e nepatrunzatoare. E femeia ce inainte de a-si pune planul in aplicare, va transmite o imagine despre sine, care v-a contrasta in toatalitatea, cu imaginea pe care o va dezvalui, dupa ce si-a pornit rotitele motorului si a spus da in fata popei.

Cel mai simplu exemplu, deseori intalnit in sfera barbatiolor, e prietena amicului meu, care era foarte de gasca atunci cand am cunoscut-o si amicul meu tocmai era lainceputul relatie. Mai ne aducea bere, era glumeata si am dansat toata noaptea la nunta lor, numai ca nici nu si-a pus bine verigheta pe deget si i-a si interzice amicului meu (de acum fost) sa ne mai vedem. Ne-am revazut peste un an, el era deja tatic, schimba scutece zambind vesel (si usor amar), s-au mutat la casa mai mare, nu are timp sa iasa la bere ca munceste in trei schimburi, ca au mai luat un credit...

Femeia cu plan e greu de recunoscut de catre cei apropitati, pentru ca ea se ascunde, nu isi arata adevaratul tel, decat dupa ce a doua piesa a dominului a cazut, cand lucrurile au pornit deja pe o cale fara intoarcere, iar o posibila oprire ar produce prea multe victime colaterale. Femeile cu plan sunt totusi vulnerabile, fiind usor de sesizat de catre ochii obiectivi, ce privesc din afara, miscarile comune si specifice acestui tip de femei, ce le tradeaza intentiile reale, pe care le dezvaluie cand grabesc lucrurile. Femeile cu plan sunt cele ce adopta foarte repede hobby-urile, amicii si mai ales amicele barbatului, si le insuseste rapid ca pe niste haine ce ii vin in masura potrivita, ca sa se debaraseze de ele in acelasi fel, caci erau la mana a doua.

Lectia de romantism

Oare nu am eu romantism sau romantismul ar trebui sa se readapteze la realitate. Stau si ma gandesc ca, daca maine ar veni un print pe un cal alb sa imi declare dragostea lui, mi s-ar parea penibil. Imi plac caii, dar imi inchipui mereu cum ar fi sa traga o balega pe asfalt calul alb al printului, in timp ce el imi intinde un buchet de trandafiri cu tepi. Eu i-as lua cu un elen fantastic, mai ales uitandu-ma cu grija sa nu cumva sa imi intre vreun tepe in mana.

Am o amica pe care amantul o abureste ca e super minunata, ca e geniala si fantastica, foarte inteligenta si perfecta, doar ca sa si-o mai bage din cand in cand in pat, cand sotia nu e pe acasa. Tipa naiva ii raspunde cu aceleasi complimente si se multumeste fericita sa fie pe locul doi, acceptand sa si-o puna pe bancheta din spate a masinii sau prin camerele semimobilate de la servici, pentru ca el nu are chef sa cheltuiasca pentru o camera decenta la hotel.

Eu ii spun ca ea e naiva (si usor proasta ) si ea imi spune cum se straduieste sa nu afle nevasta lui ala, ca ea nu vrea sa ii strice casnicia, dar il iubeste si e convinsa ca si el o iubeste si o admira pe ea .

- Si atunci, ii zic eu, nu mai bine isi lasa ala nevasta si se cupleaza cu tine?

- Nu, nu ca el are familie si trei copii si...

- ...si tu o sa mori o fata batrana, prostita de toti nefututii de la biroul. Ea se socheaza si imi spune ca eu nu inteleg, ca nu sunt romantica, ca nu pricep, ca daca as sti, ca ea simte, si el o intelege, si ii vorbeste, si in fapt ii spune, dar ca pe mine nu ma impresioneaza. Poate daca as iubi si eu cu aceeasi ardoare si patima, poate daca mi-ar curge sange roz prin vene, poate daca...

- ... poate daca as fi iar naiva sa cred in textele ieftine a colegilor de la servici, cu copii si credite, soacre si neveste, amante si munciuni. Nu multumesc, cumva nu mai tine, am vazut de prea multe ori acelasi scenariu ieftin, in care el te v-a parasi pana la urma, sub un pretext oarecare, cand se v-a fi saturat sau cand va fi gasit o noua colega de amor. Una mai infipta, mai proaspata si mai intriganta decat tine,  ce v-a fi pentru el mai tentanta de cucerit, iar dupa ce ii v–a spune aceleasi abureli gratuite ca si tie, si poate o va si complimenta cu cateva cadouri mai substantiale, care nu i-au fost necesate pentru a te seduce pe tine, v-a imparti cu ea aceeasi iubire, pe bancheta din spate a masinii lui, in birou, sub birou si poate nici nu se v-a mai zgarci asa de tare la o camera de hotel.

Ea ma priveste cu ochi neincrezatori. Eu ii spun ca printii pe cai albi nu mai vin de mult, ca acum s-a trecut la masina, iar daca poarta verigheta pe deget insemna ca sunt luati, iar daca ei insista atunci insemna ca nu sunt printii cei buni, ci zmeii cei rai si mincinosi.

Ii dau un exercitiu de imaginatie, ca sa isi mai relaxeze mintea. O rog sa isi inchipuie ca e ea in locul nevestei, iar atunci cand s-au intalnit el era liber de contract, iar ea l-a luat pe viata si acum el o onoreaza cu un atat de mult respect.

-          Cum te simti draga mea?

-          Nu stiu, caci nu am fost niciodata casatorita imi replica ea.

-          Dar asta vrei, nu-i asa? Uite, asa e mariajul. El cu tine, tu cu el si el cu ea. Il vrei asa?

Care e treaba cu prietenia, salutul si facebook-ul

Merg azi vara si eu la o nunta in RO. La nunta alai mare, ca de obicei, desi nunta a fost mai modesta asa ca numar de invitati, dar placuta in general, desi nu sunt fana a nuntilor din RO.

Si la nunta invitati, unu, altu, oameni pe care ii cunosc/stiu de, ha, ha, multa vreme, din vremea adolescentei mele rebele si creative; pe unii ii cunosc mai bine, pe altii ii stiu doar asa, din ce ne-am mai intersectat din cand in cand.

Si la nunta surpriza! In afara de cativa, cati pot sa numar pe degetele de la maini, toate cunostintele si „stiintele” se holbau la mine cu ochii dublati si ma vorbeau pe la spate – presupun, cunoscand traditiile romanesti – dar nu ar fi venit nici in ruptul capului, sau al piciorului, sa ma salute, sa imi zica asa un „Buna ziua” sau „Buna seara”, sau macar un „Ciau” flegmatic sa-mi arunce din varful limbii, nimic.

Iar eu, incep sa ma intreb si sa intre pe cei din jur care ma mai cunosc/recunosc: Chiar atat de mult m-am schimbat? Si culmea ca nu am la activ nici o operatie plastica. Mai imbatraneste lumea, dar nici chiar asa.

Nu, draga, nu asta era problema, problema nu era la mine, ci la ei. Pai cum sa vorbeasca ei cu mine, doar e de prost gust sa ma salute daca ma cunosc, nu, locul lor e pe tusa, acolo unde prefera sa stea si sa barfeasca, „ca tocmai vorbeam de tine ca nu te-ai schimbat deloc” citez de la o cunostinta.

Ei, dar eu nu m-am last intimidata, si m-am dus eu la ei, la toti si la fiecare in parte, sa le arat ca nu mi-am uitat manierele pe alte meleaguri. Ma rog, sotul a ramas cam perplex, ca de ce trebuie sa fac eu turul salii, insa nu m-am lasat, de la mic la mare, de la frumos la urat, pe toti care ii cunosteam (doar pe cei pe care ii cunosteam, ca daca i-as fi luat si pe cei pe care ii stiam, mi-ar fi luat toata noaptea) m-am dus si i-am salutat, ca sa le dau prilejul sa se umfle dupa aia in pene, ca i-am bagat in seama, si ocazia sa-si expuna folosofiile si predicele, pe care toti erau nerabdatori sa mi-le spuna, despre viata in Romania si cea din afara.

Dar asta nu e tot, pai cum sa se termine povestea chiar asa? Si ajung acasa, deschid si eu facebook-u si ce mi-e dat sa vad? Tocmai o cerere de prietenie de la unul din aceia pe ii intalnisem la nunta si care se holbase la mine pana i s-au facut ochii rosii, dar nu s-a sinchisit sa ma salute macar. Si acuma, taman pe nepusa masa vrea, culmea, sa devenim noi prieteni buni, in mediul virtual! Ia auzi?

TU si numai TU

Ma uit in ochii tai, te tin in brate si as vrea sa nu te mai dezlipesti niciodata de mine.

Ma imbratisezi, asezandu-ti mainile pe umerii mei, eu te sarut pe obraji, tu zambesti cu gura larg deschisa, si dintii tai nostimi, afara e alb si eu sunt fericita.

Te iubesc pana unde o duce iubirea si inapoi si iar, daca o mai duce in alta directie si mereu inapoi, caci imi stai in brate si asa mi-e bine si parca rostul lumii si sensul vietii si toate cate sunt si cine stie cate vor mai fi, toate sunt aici cu tine.

Si mai fur o clipa si tu esti clipa aia.

Te-am cautat mereu, am incercat sa te gasesc in toti si poate in fiecare, dar nu te-am gasit in niciunul, caci toti incercau si nu izbuteau nici macar sa te copieze.

Le lisea sinceritatea, caldura si dragostea.

Puritate nu aveau si nu erau drepti in ganduri, nici in fapte si nici in iubire.

Coconul

Traim intr-un cocon fictiv.  Ma intreb cateodata daca acesta a fost dintotdeauna rostul omenirii, sa isi faca un cocon in care sa isi inventeze realitati? Oare mereu a existat acest cocon in jurul carorauia se invarte „lumea” ireala? Cu siguranta sunt oameni care traiesc in afara lui, sunt oamenii ce intra in contact cu natura, cu realitatea, ce cunosc secretele pamantului si invata din intelepciunea naturii.

Insa ei sunt putini, caci noi majoritatea suntem prea prinsi si prea fanatici in realitatea coconului nostru, care de fapt nu reprezinta nimic. Si atunci noi uitam de adevar, uitam de sens si viata. Da, stiu e deja un cliseu sa te gandesti la oamenii aceaia care isi cauta apa si mancare ca scop al vietii lor, in timp ce noua ni-se prezinta posete si rochii la reducere si suntem manati sa cautam prin ele ca scop al vietii noastre. E un cliseu a ne aminti de cei pentru care cititul este un lucru deosebit, in timp ce noi suntem bombardati de lumea virtuala, in care suntem invitati sa traim si sa visam. Si uite asa, mai cumparam o sticla de plastic cu apa de la robinet in ea, pe care scrie ca 0,001% din castiguri merg spre copii defavorizati, nu de alta, dar sa ne mai eliberam de vina. Si ne intoarcem la ale noastre si iar vorbim de lumea ireala, cu vedete si fete, cu bani si masini, cu aur si sclipiri si iar e reducere la mall si ce film fantastic si trebuie sa-mi cumpar neaparat ceaiul de slabit din reclama.

toate si nimic

Cand totul merge, cat de cat intr-o directie, cateodata vine cate un uragan si iti arunca in fata o doza de realitate, nu de alta, dar sa nu uiti ca exista si esecul. Si atunci nu te intrebi: pentru ce am investit oare atata munca, atat chin, atata zbatere si noptile nedormite si munca si stresul si toate?

Si toate trec si iar revin toate, nimic nu mai e la fel si parca nu se deosebesc cu nimic intre ele, zilele, noptime si ceasurile, toate.

Oamenii si realitatea

Eu cred ca oamenii au uitat sa fie oameni, sa inteleaga legile firii, ale naturii si a omeniei. Privesc in jur la unii cum incerca sa se standardizeze, sa se includa sau excluda din grupuri imaginare si din realitati fictive. In ziua de azi, cand mergi la magazin si cumperi pui iti apare sub nas o farfurioara din plastic cu ceva carne in ea. Asta e carnea, dar parca nu are nici un contact cu animalul in sine. E o chestie formata din celule fibroase, fara miros, rece si usoar roza. Nu e carne artificiala, dar exista sin din aia.

Sunt copii care nu au vazut gaini sau porci, caci nu le au inca la zoo.

Cateodata ma lovesc tristetile si ma gandesc la ce se v-a alege oare de noi daca uitam cine suntem. Ne instrainam de noi insine si eu simt asta pe propria piele.

In copilarie sambata mama taia cate o gaina. O oparea si eu in joaca o ajutam sa ii smulga penele ude. Era normal si amuzant. Azi, daca vad ca cineva taie capul unei gaini, ma sochez. Daca gasec doi fulgi pe carnea de la magazin nu o mai iau. Mi-e frica de penele alea. Cum sa aterizeze ele in oala mea cu supa?!?

Parca e un confort psihic chestia asta, ca nu te gandesti la gatul taiat al unei gaine atunci cand cumperi niste aripioare de pui si nici la sangele ce tisneste din gatul unui porc atunci cand ii frigi spinarea sub forma de snitele veneze (kotlety schabowe pe aici). Realitatea cruditatii e departe si tu esti in coconul tau de fericire ideal cu muzica clasica si fara stres, cum prezice doctorul.

Doar ca realitatea impune respect, aduce balanta si iubire fata de natura si vietuitoare. Realitatea insemna un rost pentru fiecare, om, animal sau planta, un tel si o armonie.

Din coconul nostru insa, cand mai auzim ca a fost ucis un urs, nu ne prea misca, si sigur era el de vina, aci a deranjat armonia oamenilor ce si-au facut casa cat mai adanc in padure, insa prefera ursuletii de plus.

Unghiile

Despre oameni vorbesc mainile. Cateodata vorbesc tare, spunand raspicat istoria unui om, careia usor ii citesti cursul in degetele batatorite, palmele aspre si unghiile slefuite de povara muncii. Alteori mainile sunt delicate, uscate sau umede, moi sau reci, simple sau complicat brazdate de linii si curbe ciudate.

Eu ma uit de obicei la degete, la forma unghiilor ce imi spun tacute, lucruri nespuse despre caracterul acelui om. Nu as putea sa citesc o persoana anume, insa tipul unui om e usor de depistat prin forma lata sau ingusta a unghiilor, prin culoarea lor, prin modul in care se curbeaza atunci cand cresc. Unghiile nu mint, mai ales in cazul femeilor, chiar daca sunt prost sau bine ingrijite, date cu creme sau frumos colorate. Unghiile nu spun daca oamenii sunt rai sau buni, daca sunt tristi sau veseli, daca mint sau spun adevarul, ci mai degraba ii ghideaza pe cei care le cunosc sensul, in arta interactiunii cu purtatorul, in asteptarile pe care poti sa le ai de la acea persoana si la modul in care aceea persoana interactioneaza cu cei din jurul ei.

Wielka Orkiestra Świątecznej Pomocy sau "Hai sa facem ceva impreuna"

Ieri a fost Marea Finala, Wielka Orkiestra Świątecznej Pomocy (Marea Orchestra a FilantropieiCraciunului), asa ca am pus si eu cativa zloti intr-o pusculita. Am primit la schimb cateva inimioare, pe care ni le-am lipit pe haine. O fi mult, o fi putin, asta nu stiu, dar stiu ca dau banii aceia pentru un tel, si ca se v-a realiza ceva cu ei. Un lucru fantastic pe care l-au facut cu banii adunati in Marea Finala sunt aparatele pentru testarea auzului la nou-nascuti, cu care au dotat toate spitalele din Polonia.

Povesteam zilele trecute ca oamenii sunt mai formali in Polonia – decat in Romania, de exemplu – insa trec usor peste formalitatile cand vine vorba de facut ceva impreuna, ceva pentru binele tuturor, o cauza comuna, un punct de vedere comun. Se unesc imediat si se pun pe treaba, nu discuta cum ca poate, ca cine stie si nu isi scot ochii cu barfe si intepaturi. Si sincer, am constatat momentan sunt intr-un moment al vietii in care prefer sa traiesc intr-o societate unita, cu pretul relatiilor interpersonale mai reci, decat intr-o societate dezmembrata, unde relatiile interpersonale sunt foarte calduroase, dar cand vine vorba sa facem ceva impreuna, o lasam mereu pe data viitoare.

As vrea, dar nu pot

As vrea sa iti pot vorbi, dar imi ingheata cuvintele pe limba la monologurile tale si atunci inchid ochii. Ti-se pare ca te privesc? E doar o parere, caci eu de mult vad prin tine florile din ghiveci carora trebuie sa le pun apa, portocalele care incep sa se strice in cos, si pe care trebuie sa le mananc, pata de pe sertar ce trebuie curatata si mancarea ce trebuie pusa in frigider. Daca nu ar fi intrebarile tale, ce astepta nerabdatoare raspunsurile mele, m-as ridica de pe scan, as pune apa intr-un pahar si as uda florile. Apoi, as aranja frumos mancarea pe rafturile frigiderului, as sterge pata de pe sertar si mi-as desface o portocala, pe care as manca-o in liniste.

Dar tu ai nevoie de raspunsuri, de cuvinte si gesturi care sa aprobe ce spui tu. Doar ca eu nu sunt aprobatoare din fire, nu sunt de acord doar de amorul artei si atunci imi spun parerea mea, contrara, diferita, altfel.

Si iar florile raman neudate si portocalele se strica in cos, pata ramane nestearsa, iar la final dupa mult prea multe cuvinte poate ca mancarea v-a ajunge in frigider.

Ghiveci de filme poloneze si romanesti

Prima data ma gandeam sa scriu despre Chrzest (Botezul), un film polonez pe care l-am urmarit acum doua seri, dupa aceea mi-am amintit de In intuneric, un alt film polonez. Apoi mi-am amintit de filmele romanesti, caci am vazut cateva nu de mult, si m-am gandit sa fac o varza, gen ghiveci de filme, romanesti si poloneze.

Sa incepem cu Chrzest. Mi-a placut ideea, necunoscutul, finalul surpriza, desi l-am anticipat, duritatea, suspansul. Subiectul e inspirat din realitate si asta face cadrele sa para si mai tragice. Pentru mine eroul principal e Michał (si nu Janek, punctul de concentrare al regizorului), un fost gangster trecut la afaceri mai legale, ce descopera viata in lucrurile simple, privindu-si sotia sau jucandu-se cu copilul. Doar ca trecutul il prinde pe Michał din urma, si asta nu e un film american in care totul se termina cu bine. Dar Michał spera, ca poate omul caruia i-a salvat viata si in care are incredere o sa ii intinda o mana de ajutor. Si i-o intinde, dar nu goala... Filmul e bunicel, usor fortat pe alocuri si foarte dur in unele secvente.

In Darkness tradus In Intuneric sau In Bezna, e tot un film inspirat din realitate, realitatea nu foarte indepartata in care oamenii erau impartiti pe rase si aveau un pret. Povestea il urmareste pe Socha, un lucrator la canale din Lviv, caruia soarta ii scoate in cale cativa refugiati evrei. Socha se lupta cu prejudecatile, cu nevasta, cu amicii, cu ploaia, cu frica si cu propria constiinta, toate atarnand in balanta in defavoarea evreilor sai. Evreii lui Socha, isi traiesc viata in canale, in intunerii si printre sobolani. Un film trist si totusi fericit, caci daca speranta nu moare, ea devine realitate. Filmul e bun, insa ii lipseste ceva, un impuls sau poate o secventa.

Am urmarit Poker, pe sarite, caci m-a lasat rabdarea. Un film prost facut, fortat si slab jucat. Cel mai mult mi-a placut in film cum si-a jucat Jojo, e pe bune cel mai convingator personaj din film. In rest, parca m-as fi uitat la un film de amatori, inspirat din realitate si amestecat cu elemente de SF. Exagerarea inutila si falsitatea au stricat orice urma de subiect, care banuiesc ca exista, desi regizorul l-a cam omis.

Tot pe sarite am urmarit si Cinsprezece, un film, ce te face sa lacrimezi dupa timpul pierdut. Probabil regizorul a pornit de la o idee, insa a facut totul varza si a iesit pe ecran un ghiveci fara sens cu Mihaela Radulescu falsand la greu un rol langa Maia Morgenstern si Daniela Naie, care desi isi joaca bine partile tot nu compenseaza.

 

Buna! Ce faci? E un film cu o idee jucausa, usor fortata, ecranizat prea lenes si cu prea putini actori. Desi incepe bine, continuarea si finalul sunt plictisitoare.

Seria de filme romanesti a fost salvata de Eu cand vreau sa fliuer, fluier, pe care imi doream de mult sa il vad. Filmul nu e o capodopera, dar e un film ok. Subiectul e diferit si asta il face interesant. Actiunea e scurta, se termina brusc, insa e rela si real filmata. Lipsesc cadrele lungi din Loverboy si asta pentru mine e un plus, caci nu am rabdare la filme. Eu zic ca merita vazut.